Mă găsești când vrei

Cenușiul și singurătatea din viețile eroinelor anterioare ale Laviniei Braniște au dispărut în Mă găsești cînd vrei, dar în noua paradigmă a iubirii-vertij apar provocări noi: cîtă libertate se poate păstra într-o relație de iubire, cît poate fi cunoscut celălalt atunci cînd ești dominat de sentimente, cine poți deveni într-o relație al cărei control îți scapă? Un roman care vorbește genuin despre dragostea din zilele noastre și totuși și despre dragostea dintotdeauna.

(…) mesajul adevărat al cărții acesta e, al puterii de a accepta singurătatea, percepută ca necesară, doar după ce am parcurs, încercînd pînă la epuizare o rețetă a fericirii, tot spațiul gol lasăt, în prelungirea noastră, de cel absent, străinul pe care îl iubim. Mă găseşti cînd vrei surprinde drama neputinței de a elimina distanțele dintre oamenii care, chiar trăind spaima și minunea iubirii în cea mai strînsă îmbrăţişare, tot singuri descoperă că sînt.

Mă găseşti cînd vrei este un roman „cu de toate”, problematizînd falsele definiţii ale feminităţii şi aparţinînd unei prozatoare cu mîna îndelung exersată, care nu dă greş pe nici un palier. Fără a suferi de vreo preţiozitate, compoziţia este bine studiată, iar fluxul narativ e uneori întrerupt de scurte introspecţii, de regulă autoironice, de fals-sapienţiale priviri în oglindă, marcate grafic prin alineate. Descrierile de atmosferă (am reţinut metafora „troleului” ca un „hîrb mirositor din care a ieşit o căldură bolnăvicioasă cînd s-au deschis uşile”) însoţesc portretele convingător conturate, meditaţiile decomplexate asupra credinţei etc. În esenţă, romanul comprimă în cele 200 de pagini ale sale („hai c-am scris scurt, ca băieţii”, a titrat prozatoarea pe Facebook) o meditaţie asupra insuficienţei unei chimii strict intelectuale într-o relaţie de amor. „A pune totul la comun”, „a-şi povesti întîmplările” unul altuia, iată visul.

Ultimul roman, spre surprinderea mea, a venit destul de ușor și pe neașteptate. Aveam altceva în plan, ceva ce necesită documentare, și cred că am vrut să respir un pic. L-am scris ghemuită pe fotoliul de la bucătărie, unde e mai cald, cu laptopul în brațe, în iarna trecută. (…) Mă găsești cînd vrei e scris tot la persoana I (care mie îmi place foarte, foarte mult), dar nu se mai suprapune peste nimic. În afară de o colecție de replici pe care le-am auzit de-a lungul anilor de la partenerii mei (de tipul „să nu slăbească fiică-sa” sau „să te simți și tu femeie”) și o pagină despre cum e să fii în permanență la dietă între 20 și 30 de ani, nu mai e nimic din experiența mea acolo, e o carte care vine din observație.

(…) e o poveste de dragoste. Este ceva ce aveam de mult timp în minte şi a plecat de la o glumă pe care a făcut-o un cunoscut de-ai mei, care spunea că eu nu voi fi niciodată capabilă să scriu un roman de dragoste pentru că toate poveştile de cuplu sînt eşuate în textele mele. Iată încă o carte cu o poveste de cuplu eşuată. Este un roman despre cupluri – unul central şi alte două cupluri periferice – şi despre cum înţeleg eu la vîrsta de 38 de ani viaţa de cuplu.