Ultima vară în oraș

(...) povestea lui Leo Gazzarra pe care o spune el aici, în Ultima vară în oraş, folosind persoana întîi, este una la care e greu să rămîi indiferent dacă iubeşti cărţile şi viaţa de dragul vieţii. Dacă îţi place să trăieşti ca să auzi pe fereastră zarva glasurilor dintr-o piaţetă vecină, clincheturile tacîmurilor de la vreun restaurant apropiat ori sunetul melancolic şi fals al unei trompete. Dacă visezi să ajungi (din nou) la Roma, acest oraş pe care Calligarich/Gazzarra îl compară cu „o fiară ascunsă”, pentru că deţine o stare de exaltare specială, care mistuie amintirile.

Ultima vară în oraş, deşi apărută în 1973, e mai prezentă ca niciodată, ne vorbeşte despre singurătatea omului modern, despre dilemele inevitabile care îşi fac loc în vieţile noastre. A o citi înseamnă a căuta răspunsuri. Este cartea pe care, ani de-a rîndul, cititorii împătimiţi au cules-o doar de prin anticariate şi din rafturile librăriilor cu farmecul de altădată. De o frumuseţe aparte, cu semnificaţii profunde, cartea lui Calligarich ajunge astăzi, printr-o nouă traducere, mult mai uşor la fiecare dintre noi.

(…) roman existențialist, estival, citadin și atît de atemporal. (…) Toate acestea fac ca Ultima vară în oraș să fie ca vizionarea unui film din anii ʼ70, cu același parfum de bar înecat în fum de țigară și alcool învechit pe mochetă, cu poezia orașului înnegurat și cu oamenii lui fantomatici grăbiți să-și piardă cît mai repede viața. Ultima vară în oraș este, în fond, un roman despre singurătate, despre acea singurătate ca un hău aflat la îmbinarea dintre tinerețe și maturitate. Foarte bună traducerea Ceraselei Barbone.

Ultima vară în oraş a fost comparat cu Marele Gatsby, romanul lui F. Scott Fitzgerald. Le apropie și stilul melancolic, și subiectul (poveste de dragoste avînd ca fundal lumea glamouroasă și rece a celor bogați), și tema (pierderea sensului individual într-o societate mercantilă). O comparație la fel de potrivită ar fi cu Fiesta lui Ernest Hemingway. (…) Ultima vară în oraş este în bună parte un roman-omagiu adus literaturii interbelice a „generației pierdute”, dar nu numai. (…) Dincolo de aceste ecouri livrești, Ultima vară în oraş este un roman bine ancorat în realitatea lui, începînd cu realitatea claselor sociale. 

Ritmul este premeditat lent (nu al lecturii, ci al romanului), aș zice înșelător lent, ca o plasă de pescuit cu noduri invizibile. Ajungi, tu, cititorul, să coabitezi cu Leo Gazzarra, protagonistul cărții: îl vezi, îl auzi, bei cu el, te enervezi sau, după caz, te lași pradă inerției care-i caracterizează existența precară la nivel financiar, căci acest Leo nu este doar individul caracteristic unei epoci anume, ci insul întîlnit în orice spațiu și în orice timp, looserul inteligent, incapabil să speculeze vreo oportunitate legată de viața materială, dar etern carismatic. (…)