In necunostinta de cauza

     

În necunoștință de cauză sau despre caracatițe vii După Estetica dușmanului și Dicționar Robert de nume proprii, romanul autoarei Amélie Nothomb În necunoștință de cauză m-a surprins puțin. Este diferit de celălalte două, lipsește violența imaginilor (crimele și cosmetizarea lor), este scris la persoana I fiind o destăinuire a unei perioade de un an în care a stat în Japonia, și este foarte personal. Stilul alert rămâne însă arma ei preferată în abordarea romanului, de-a lungul paginilor fiindu-ne povestite fie istorii haioase ivite din ciocnirea cu civilizația japoneză, fie impresiile ei vis-a-vis de cultura și cutumele locuitorilor, aducând nou față de ce am citi eu până acum scris de ea propriile slăbiciuni, propriile indecizii și inconsecvențe în luarea anumitor decizii. Aș putea spune, deși nu îmi plac etichetele de acest gen, că este un roman femin, în care autoarea caută scuze morale interioare care să justifice faptul că nu îl poate iubi pe Rinri (tânărul cu care începe o încurcată relație) deși recunoaște că îi plăcea enorm compania lui, atenția pe care acesta i-o acorda, respectul pe care îl oferea. Rinri nu se dă la o parte să își declare pe față iubirea dar ea amână printr-un joc de care nu este mulțumită să îi spună adevăratele ei sentimente care nu depășesc intensitatea de koi (în Japonia koi desemnează un sentiment de respect deosebit, dar care nu este iubire). Autoarea recunoaște doar în fața cititorului că este capabilă să se îndrăgostească doar de persoanele pe care le urăște, care o subjugă, care o domină, pentru a nu fi tentată să le ucidă. Este un sentiment de care nu totuși este mândră. Avem parte de o excursie la muntele Fuji, descrierea unui cutremur simțit pe viu, descrierea unei mâncări din caracatițe vii pe care este nevoită să o mănânce, toate astea aducând un plus de exotism care fac să mergi mai departe, să citești până la capăt destăinuirea. Un alt plus al romanului este capacitatea autoarei de a face legături, comparații sau asocieri între evenimentele exterioare pe care le trăiește (vezi mâncatul caracatiței care i se încolăcește pe limbă) cu trăirile interioare, cu filosofia ei asupra vieții și evenimentelor. Este vizibil faptul că aici, caracatiţa ia locul prăjituri scriitorului francez. Chiar dacă fuga din relație a făcut din ea peste câțiva ani un autor de succes, reîntâlnirea față de Rinri după 10 ani nu i-a adus răspunsul clar dacă a făcut bine sau nu alegând drumul pe care se află (desigur că acest episod poate fi suspectat de ipocrizie). Mi s-a părut că se depărtează de albia literaturii cu acest roman, că mizează doar pe empatizarea cititorului (care pot garanta că va veni doar din partea cititorului de sex feminin) atunci când se scuză pentru felul în care s-a comportat faţă de Rinri. Sunt câteva pagini poetice, locuri unde autoarea a insistat mai mult, poate simțindu-se încă vinovată, în care spune cum vede ea iubirea, cum se simte ea pe munte, care este definiția ei pentru termenul de libertate. Este o carte unde chiar dacă nu găsim o poveste solidă, ne este oferită o lecție de viață, o răscruce în care s-a aflat cândva autoarea.