Fugi, Rabbit

Fugi, Rabbit sau despre cum să nu te prindă viitorul din urmă John Updike (18 Martie - 27 ianuarie 2009) dă cititorului prin seria de romane Harry Rabbit Angstrom, dacă nu un motiv pentru a fugi (ceva asemănător ca în alergând ca apucații - Augsten Burroughs) măcar câteva circumstanțe atenuante, care să justifice mâncărimea din călcâie. Autorul tratează chiar de la început angoasa omului, neîmpăcarea cu sistemul care, la anumite persoane se manifestă violent fie prin revenirea amintirilor în prim planul conștiinței, fie prin focalizarea detaliilor din lumea înconjurătoare (forma unor sprâncene, breteaua unui sutien pe un umăr, felul în care foșnesc frunzele), în acest ultim caz, persoanele în cauză fiind victimele unei hipersensibilități pe care sunt conștienți că nu trebuie să o lase să fie observată de cei din jur. Seria de romane Harry Rabbit urmărește viața unui personaj tipic american pornind de la adolescența și până la moarte, ultimele două romane din serie primind premiul Pulitzer. Scrisă la timpul prezent cartea Fugi, Rabbit (prima din serie) are darul de a te fae să crezi că tu ești personajul care se tot foiește printre rânduri negăsindu-și locul, cuprins de angoasă și de nelămuriri. Peisajele sunt descrise pe măsură ce personajele înaintează în fraze, natura din jur făcând parte din emoțiile și starea în care se află cei în cauză. Frazele sunt tăioase, lipsite de metafore, observațiile asupra lumii înconjurătoare trecând chiar în aceleași scene de cald la rece. Nu este o dovadă de labilitate din partea personajelor, ci, dacă stăm bine să ne analizăm, este o redare onestă a modului de funcționare a psihicului uman care, de cele mai multe ori, face analogii și remarci uneori în contradicție cu altele emise cu ceva timp în urmă, Sunt surprinse astfel mecanismele de gândire, de simțire, de trăire, în pline acte funționale. Citind cartea am avut impresia că văd unul dintre acele filme în care regizorul nu ține camera de filmat nemișcată, ci o lasă la voia umărului, imaginile fiind mișcate tot timpul, chiar și atunci când personajul doar privește un peisaj sau, atunci când se întoarce. A fost o senzație puternică, nu m-a lăsat să respir sau să emit judecăți de valoare asupra faptelor, chiar dacă autorul înghiontește puțin câte puțin stilul de viață al unui protestant american de clasă medie. Cartea nu redă exaltări inutile asupra stării eoului și a națiunii după cum zice autorul, ea redă modul în care steagul american se zbate în vânt, modul în care flutură, uneori rulat pe jumătate, alteori doar un colț, foarte rar stând întins și nemișcat ca pe o masă. Sunt surprinse chiar acele mici schimbări care adunate la un loc și de-a lungul timpului, dau bătrânețea și trecerea spre acea zonă din care, oricât am vrea, nu mai putem fugi indiferent cât de mult am alerga. Când citești romanul parcă ești Dumnezeu și urmărești printr-o lupă viețile ce țin de acest personaj Harry Rabbit, le surprinzi apariția ridurilor, le surprinzi mișcările involuntare dar care spun atâtea despre trecutul lor, le surprinzi gesturile înăbușite, pe care, din diferite motive, le țin captive în ființa lor. Fiecare întoarcere de cap a lui Harry este redată centimetru cu centimetru, uneori putând chiar să îi auzi ritmul respirației. Sexualitatea, religia, viața de zi cu zi, sunt redate astfel încât avem în fața ochilor viața psihică a personajului, cu toate impresiile, observațiile și sentimentele lui surprinse în plină activitate. Astfel că lumea din jur devine apăsătoare, devine categorică prin felul în care își impune valorile, și anume într-un mod aproape inconștient. Fugi, Rabbit este o carte ce șoptește despre viețile învinse ale vârstnicilor, despre inconștiența juvenilă, despre neputința unei neveste (Janice) de a se putea stăpâni, despre felul în care anumite femei (vezi Ruth) încearcă să-și modeleze viața pe care o simt cum le scapă printre degete. După ce am citeștt cartea am avut impresia că m-am ridicat deasupra unui teren de joacă pe care, copiii (în cazul de față viața), și-au lăsat aruncate peste tot, multe jucării.