Povestea tirfelor mele triste

     

Atat de mult lirism razbate din aceasta carte in care m-am lasat coplesita de maiestria lui Gabriel Garcia Marquez in a manui cuvintele, in a transmite stari si sentimente si a medita asupra vietii si a iubirii asa cum numai el reuseste. Stilul sau de a scrie este atat de atragator, nu ai cum sa nu il indragesti, patrunde direct la suflet, prin candoarea sa, prin aerul nostalgic si dulce, condimentat cu o nota de umor subtil. Povestea tarfelor mele triste nu este o simpla poveste, depaseste limitele acesteia nu doar prin intindere. In ciuda titlului, nu avem o scriere vulgara. Fiecare element ce ar putea avea acest caracter este imbracat in cuvinte atat de suave incat erotismul devine o poezie. Avem in aceasta carte o inedita poveste de dragoste, o iubire venita intr-un moment tarziu al vietii, al unei vieti neimplinite afectiv. O iubire ce capata proportii miraculoase in ochii celui ce pana la venerabila varsta de 90 de ani nu i-a fost dat sa simta gustul acesteia. Toate miracolele pe care le traieste sunt insa componente ale acestui minunat sentiment nascut intr-un mod atat de ciudat. Intalnirile eroului cu iubita sa au loc in timp ce aceasta doarme. Starea aceasta de somn, strans legata de cea a visului, creaza dimensiunile fantastice ale iubirii. El cu greu si-o poate inchipui reala, de aceea i se pare firesc sa-i simta prezenta chiar si atunci cand fizic ea lipseste. Insa aceasta iubire desfasurata la granita dintre vis si realitate este cu atat mai intensa cu cat ea reprezinta ultimul tren spre inima acestui sentiment. Problema batranetii neacceptate mi-a amintit cumva de Dragostea in vremea holerei si in acelasi timp m-a facut sa inteleg mai bine ceea ce deja imi confirmasem: anume ca sufletul nu imbatraneste concomitent cu trupul, el ramane mereu la o varsta indefinita, dar tanara in esenta sa. Trecerea timpului se desfasoara undeva in exterior, sufletul ramanand oarecum neatins. Iata ca si in aceasta carte Marquez atinge puncte sensibile ce ne transpun din universul epic in propriul univers. Si atunci parca inteleg mai bine acel realism magic al carui creator a fost desemnat autorul. Ca si cum realismul magic nu ar viza proza in sine ci mai degraba starile pe care ti le transmite.