Sambata

     

Henry Perowne este un neurochirurg fericit. Profesional, îi merge foarte bine. Este un medic respectat de colegi, căutat de pacienţi, dedicat, priceput, cu suflet. Personal, este un om împlinit. Are o relaţie minunată cu soţia lui, Rosalind, pe care o iubeşte şi o doreşte deopotrivă şi care îi răspunde sentimentelor cu aceeaşi intensitate. Are un băiat chitarist, care şi-a găsit drumul în viaţă şi o fiică poet care păşeşte şi ea cu încredere şi hotărâre în viaţa de adult. Atmosfera în familie este dominată de armonie, armonie pe care nici mama bolnavă de Alzheimer şi nici socrul, artist în tinereţe, alcoolic la bătrâneţe, nu o pot perturba. Armonia şi fericirea deplină nu fac casă bună cu literatura, mai ales când autorul îşi propune să descrie în romanul său o banală zi de sâmbătă. Şi totuşi, ,,Sâmbătă” este un roman frumos, curajos, cu suspans, care ne pune pe gânduri. Ian McEwan ne obligă să ne uităm un pic prin propria viaţă, să ne bucurăm de timpul prezent, de lucrurile care ne plac şi care contează. Întregul roman este bazat pe monologul interior al neurochirurchigului şi este fascinant să-i urmărim acestuia absolut toate gândurile: cum îşi gândeşte strategia în timpului jocului de squash, cum alege peştele pentru cina în familie, cum se simte auzind primele acorduri ale noii piese compuse de fiul lui, cum îşi planifică argumentele atunci când discută aprins cu fiica lui pe subiectul războiul din Irak. Autorul reuşeşte să creeze suspansul prin faptul că îşi ţine personajul agitat pe tot parcursul romanului, bântuit de o nelinişte pe care nu şi-o poate explica şi care trezeşte şi cititorului siguranţa că personajul va păţi ceva. Însă, ziua de sâmbătă a personajelor se scurge liniştit, iar cititorul se afundă în descrieri succinte, în amintiri din copilăria personajului, în gânduri pertinente despre o societate în schimbare, despre religie, despre atentate teroriste, despre simţ civic, despre boală şi despre speranţă. Dar autorul nu lasă cititorul dezamăgit. Finalul aduce şi suspanul mult aşteptat. Cina în familie la care se reuneau după mai bine de trei ani toţi membrii, de la nepoţi până la bunic, este întreruptă de un băiat de cartier, acel şmecher al străzilor, mereu înarmat, pe care Henry Perowne reuşeşte să-l supere la începutul zilei. În loc să parcurg paginile conflictului una după alta, am sărit direct la final pentru a vedea dacă personajele mai există. Mi-am răspuns la întrebare şi apoi m-am întors în sufletul lui Henry Perowne. Neurochirurgul este printre cei norocoşi. Viaţa lui este una împlinită, este acel vis pe care îl avem fiecare dintre noi, pentru care luptăm. Cu toţii vrem să ne fie bine, să fim fericiţi (fiecare conform propriei definiţii) şi mai ales ne dorim ca această fericire să ne ţină toată viaţa. Eu am vrut să mă asigur că măcar în acest roman, personajul principal îşi trăieşte visul până la capăt, am vrut să ma conving că finalul nu întristează, nu lasă acel gust amar pe care-l lasă uneori realitatea. Şi m-am bucurat că spre deosebire de realitatea, literatura chiar dă ocazia cititorului să afle, oricând doreşte, cum se termină o poveste. Şi-n loc de încheiere, citatul preferat din carte: ,,chiar dacă n-a aruncat niciodată un homar viu în apă fierbinte, e gata oricând să comande unul la restaurant. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, şmecheria, cheia succesului este să fii selectiv când vine vorba de milă. Să recunoaştem că imediatul, vizibilul e cel care exercită o forţă copleşitoare. Cât despre ceea ce nu vezi...”