Ziua magnoliilor viscolite

     

Mărturia unui lucid… (Prefața ediției a II-a, ed. Junimea, 2021) În cenuşiul anilor anterevoluţionari, când ziarele şi cele două ore de televiziune glorificau performanţele iluzorii ale socialismului „multilateral dezvoltat”, puţini scriitori şi-au păstrat cu adevărat luciditatea. Triumful era forma de exprimare şi elogiul nemăsurat ducea la saţietate. Valorile se confundau cu succesele măreţe ale industriei grele iar vizitele de lucru, interne sau externe, trebuiau să determine nelimitate entuziasme. Cu toate acestea, oamenii vorbeau în şoaptă iar tăcerea era o formă de apărare. Îndrăzneţii lansau bancuri şi asemenea supapă devenea antidotul pentru frica sau poate laşitatea generală. Constantin Munteanu, la Piatra Neamţ, continua, ca orice intelectual veritabil, să rămână lucid şi sceptic. Scria romane, scenarii de film şi piese de teatru. Era publicat după succesive execuţii ale cenzurii, dar tot rămânea ceva. Rămânea ceea ce românii înţelegeau la lectura printre rânduri din profilul şi nuanţele unor personaje confruntate zi de zi cu rigorile absurde ale vieţii. Plasate mai întotdeauna în atmosfera marelui combinat chimic de la Valea Brânduşelor (gândit pe structura celui de la Săvineşti, unde autorul însuşi muncea zi de zi ca fizician), conflictele directe sau doar mocnite contraziceau flagrant declaraţiile triumfaliste ale puternicilor zilei. Romanele lui îndeosebi alimentau în mod evident nemulţumirea şi ofereau o speranţă. Dramele individuale nu puteau fi însă ascunse. El era purtătorul lor de cuvânt. Lansările de carte deveneau răsunătoare evenimente şi cititorii făureau sporite speranţe că răul va lua totuşi sfârşit. Cărţile lui curajoase, directe, cu impact revelator la cititori se cumpărau nu cu bucata, ci cu… metrul. Fiecare aştepta să vadă ceea ce în fapt ştia foarte bine, dar se temea să o recunoască. Cenuşiul devenise o stare confuză şi aparent eternă. Odată, la lansarea unui nou roman inspirat de dureroase probleme sociale, identificate chirurgical aproape pe fundalul existenţei terne a industriei noastre petrochimice, problema furtului intelectual, a tezelor de doctorat îndeosebi, devenise o realitate. Impostorii zilei îşi atribuiau meritele celor din subordine şi defilau cu ele ca izbânzi personale. Comentariile mele despre valoarea romanului şi autenticitatea scriitorului au nemulţumit pe mulţi dintre cei care zăboveau interesat în aerul poluat al disciplinei de partid. Erau nemulţumiţi că performanţele Cetăţii chimiei nu erau îndeajuns reliefate pe fondul marilor succese ale industriei de profil. Le-am recomandat să facă diferenţa între o monografie cu succese optimiste şi arta unei scrieri literare. Romanul lui Constantin Munteanu nu se putea substitui unui raport de activitate ci prezenta viaţa reală, în luminile şi umbrele ei. Pentru organizatorii lansării a fost un eşec. Pentru autor, o biruinţă împotriva fricii. Ca orice scriitor care se respectă el nu făcea demascări virulente, ci apela la strategia mai eficientă a cititului printre rânduri. Mesajul odată lansat prindea perfect pe suportul general de aşteptare a schimbării şi a nemulţumirii. Scriitorul era atunci o voce a celor mulţi, a celor care socoteau că sistemul totalitar era, inevitabil, pe ducă. Recitite din perspectiva libertăţii de acum, romanele lui Constantin Munteanu par nişte veritabile documente ale unui timp când absurdul înlocuia normalitatea. Este, de aceea, profitabil să le recitim, să le reedităm ca pe nişte mărturii preţioase ale unui trecut de care, despărţindu-ne, să aflăm că nu toţi dintre noi am tăcut din frică sau din laşitate. Personajele lui sunt vii prin autenticitate şi marcate, unele dintre ele, de lehamite, dar şi de speranţă. Gulagul românesc despre care ne vorbeşte prozatorul ţine de o realitate istorică şi rănile nu s-au vindecat încă. Am spus la lansarea amintitită, cu un aer oarecum profetic, că, peste ani, singura mărturie reală despre Citadela chimiei româneşti va fi reconstituită doar din paginile romanelor scriitorului nemţean. Arta este la fel de puternică şi de pilduitoare ca viaţa însăşi. Mihai Vlădeanu, personajul central al romanului, cu o sinceră conştiinţă a muncii sale oneste, sfârşindu-şi ziua cu o molcomă bucurie obosită a lucrului bine făcut, nu-şi numără zilele cât mai are de stat în lagărul „multilateral dezvoltat”, asemenea celebrului Ivan Denisovici, (căci el, şi scriitor fiind, are evadarea prin scris), ci visează la viitoarele iubiri tumultuoase, cum stă bine sângelui nostru latin. Parafrazând un roman în vogă cândva, aş îndrăzni să afirm că, în urmă cu vreo trei decenii, prin romanul Ziua magnoliilor viscolite, Constantin Munteanu ne-a spus că „aşa s-a înnobilat oţelul fostei industrii grele româneşti” şi, din dragoste şi ură, solidaritate şi indiferenţă deopotrivă, s-a decantat aurul sufletelor noastre zbuciumate, ale celor care am populat Gulag-ul României anilor ’70-’80. Acum, el ne-o repetă, republicându-l. Ce s-a ales din oţelul nobil, ajuns fier vechi, şi cât aur a mai rămas în sufletele celor care am supravieţuit, autorul ne dă speranţe că vom afla şi din viitorul său roman, CRISTINA, sau morile de vânt ale vremurilor. Salut, aşadar, reeditarea la Iaşi a romanului de succes Ziua magnoliilor viscolite cu sentimentul unui veritabil remember ce ne pune în gardă faţă de orice exces care ne-ar putea trimite înapoi în teritoriile umilinţei, într-un alt timp şi într-o altă Siberie – România anilor ’80, un infern în continuă perfecţionare, cu orizont halucinant, din care evadam numai prin artă şi izbucneam spre înalturi doar prin iubire, ceea ce încearcă şi personajul central al acestui roman, incurabil vânător de fluturi – un vânător prea mic pentru nişte fluturi care, mai întotdeauna, învârt morile de vânt ale vremurilor… Valentin Ciucă

     

ok