DEMONUL MESCHIN

     

Nu stiu de ce nu am auzit mai multe despre autorul acesta. Am citit cartea la recomandarea mamei mele si, ca orice carte sugerata de ea, “Demonul meschin” s-a dovedit extraordinar de buna. Experienta mea in literatura rusa nu e tocmai vasta, probabil chiar superficiala (O Anna Karenina, o crima si pedeapsa…) dar as putea sa incadrez acest roman in categoria celor de top. Asta pentru ca din nou am descoperit – spre bucuria mea – un autor capabil sa ma faca sa inteleg atat de bine personajele lui, incat sa mi le inchipui cu mare usurinta in carne si oase, de la mimica la tonul vocii si chiar sa le prevad reactiile. Pur si simplu admir scriitorii care te fac cu usurinta sa intelegi un personaj, o imprejurare, o situatie… fara artificii si duble intelesuri, dar fara a deveni banal, cazand in extrema cealalata. Povestea demonului meschin este de fapt povestea lui Peredonov. Daca ati crezut pana acum ca stiti ce inseamna un personaj de cea mai joasa speta, pregatiti-va sa coborati muuult mai jos stacheta pe scara non-valorii. Peredonov este un individ atat de meschin incat caracterul lui capata trasaturi demonice, fiind mult prea decazut pentru o fiinta umana. Inca din primele pagini, ne sunt prezentate o serie de personaje – genul de oameni pe care probabil i-am intalnit si in realitate, in cercuri sociale de joasa speta si am regretat din suflet. Genul care combina prostia, infatuarea, lipsa de maniere si ce mai vreti voi, pentru a crea niste fiinte dezgustatoare, specifice mahalalelor. Actiunea se petrece intr-un orasel destul de mic pentru a uniformiza oamenii intr-o masa de prezente mai mult sau mai putin meschine - o comunitate in care fiecare stie ce misca in curtea vecinului, dar in care valorile morale scartaie dramatic. Astfel, avem ocazia sa ne ingrozim, dar si sa ne amuzam citind o serie de peripetii prin care trec oameni meschini. Modul limitat in care ei percep viata. Barfele. Comportamentul grosolan. Si multe altele. Intreaga societate din roman este viciata, dar parca nimeni nu ajunge la nivelul demonic al lui Peredonov. Autorul ne introduce cu maiestrie in mintea lui plina de lucruri ingrozitoare, in care este o bezna de nepatruns, facand imposibila orice sclipire intelectuala sau macar umana. Daca la inceput personajul ma dezgusta, pe parcurs a ajuns sa-mi fie mila de el, realizand ca este o victima a propriilor demoni si infirm din punct de vedere spiritual. Autorul se bazeaza in conturarea personajelor preponderent pe dialog, dar si pe propriile reflectii si descrieri care sunt bine venite. Desi este prezentat un decor incarcat de defecte umane – si nu din cele usor de trecut cu vederea - povestea in sine nu m-a lasat cu un gust amar, fiind foarte bine scrisa, inclusiv cu umor pe alocuri. Poate ca e o lectura mai usoara decat cartile lui Dostoievski sau alti autori “cu greutate”, dar asta nu-i taie din valoare, poate chiar o amplifica. Recomand acest roman clasic, in care consider ca mizeria a fost ridicata cu succes la rang de arta.