Memento vivere! Aminteste-ti sa traiesti!

     

Am comandat această carte și pot mărturisi că rar îți este dat să ai în maini o asemenea creație, unică si prin formă, si prin conținut. Am selectat câteva recenzii și vi le împărtășesc. 1. “Cartea “Memento Vivere (Amintește-ți să trăiești)” a poetei și prozatoarei Maria Donan este despre ceea ce ne definește, despre adevăr despre viață, moarte, credință și iubire. Povestea răscolitoare a Milenei - tânăra dispărută în iureșul Dunării, la vârsta de doar 18 ani - ne scoate din confortul personal, ne întoarce fundamental spre sine, spre experiențele proprii, trezindu-ne la un timp al conștiinței. În esența distihului elegiac, poemul “In Memoriam Milena” anulează “nefiul, “limbajul gol al morții” în rostire cu har divin. Dă-mi, Doamne, înc-o Viață, dar nu și înc-o Moarte,/s-ajung a le-înțelege din plin pe amândouă!/ Ne-am născocit de teamă (visând) eternitate,/ și ne-mbătăm cu apa din picături de rouă,/ căci ducem fără noimă poveri de vanitate…/ Dă-mi cheia de la poarta intrării în Cetate,/ limbajul gol al morții să-l descifrez văzând/ doar pragul ce “nefiul” de “a fi” desparte/ și să îl trec, Stăpâne, pe viața mea călcând…/ “Sum muribundus” mundi dispară într-un “când”/ ce n-are legătură cu ora și secunda/ și nici cu ringul, Doamne, în care începe runda/ absenței cu prezența, neviului cu viu!/ Prin naștere venit-am!/ Prin “naștere” să fiu învingătoare-a morții golite de “a fi”…/ Și șterge-voi din Carte cuvântul “a muri”! Suferința pierderii generează metamorfoze extraordinare - “ Sunt o pată sângerie/ între verde și Pământ ( Poemul Sunt un Mac stingher…) - în universul unic în care imposibilul devine posibil “ cum ar curge râu spre deal,/ marea dispărând în val,/ iarba înverzind prin stele, melcii devenind gazele,/ vara cochetând cu gerul, lacul devenind chiar cerul ce se oglindește în el?!” (Poemul Voi, Bujorii mei târzii…). Cartea este o bijuterie rară, filigranată în simboluri grafice fine, femeia cu copil în brațe, toată o inimă - fereastră spre biserică și chip de sărut brâncușian, imaginea de la fila 8, sintetizând remarcabil coordonatele lumii din perspectivă românească. Memento vivere - această mărturisire tulburătoare, profundă ca o rugăciune, acest dar neprețuit de viață lăuntrică - se adaugă unei creații literare ce “se are pe sine și…, numai prin propriile forțe, poate trece proba de foc a timpului - așa cum recunoaște autoarea în prefața volumului. O carte este întotdeauna nu numai o fereastră spre suflet, ci spre întreaga lume.” (Lena Mitroi, București) 2. Maria Donan - “Memento Vivere” 1. Un cititor invederat isi da seama dupa primele pagini cand are in maini o carte de exceptie. O astfel de carte este “Memento Vivere” (“Aminteste-ti sa traiesti”), semnata de Maria Donan (NonaMaria Anahera-Nemea), cu referinte critice semnate de d-na prof.univ.dr. Rodica Barbat. Copertele, organizarea continutului, grafica, operele in sine sunt de o perfectiune demna de gandirea, inteligenta, talentul unei persoane consacrate in universul scrisului de inalta tinuta artistica. 2.Nu este o noutate faptul ca poeta si prozatoarea Maria Donan scrie din necesitate launtrica, niciodata la comanda, de aceea tot ce creeaza te cuprinde ca o flacara, te arde si, din cenusa ce ramane, renasti cu o treapta mai sus. Mereu mai sus, niciodata mai jos. Nimic nu este in afara comunicarii lirice sau epice. Totul, la aceasta scriitoare, are o simbolistica aparte, cu impact expresionist asupra celui care are in maini o carte a ei. Zic totul, incepand de la culori, imagini, fundalul pe care se profileaza scrisul, aranjarea textului in pagina, continuand cu metaforica dementiala si terminand, poate, cu structura edificiului literar, cu o arhitectura intotdeauna iesita din comun. Clasicul si modernul fac casa buna si, de aici, unicitatea oricarei carti semnate de Maria Donan. “Memento Vivere” reprezinta o culme, zic eu, a tot ce afirmam mai sus. Daca in “Portile spre Cer…” albastrul, cu toate nuantele lui, te trimitea in subsidiarul continutului, in acest volum sunt patru culori: gri, alb, negru, rosu. Cine nu stie ce inseamna sa scrii ca o defulare a ceea ce ai refulat in subconstient, in urma durerii cumplite, cand dispare fizic cineva apropiat, nu va trai culoarea gri, nu o va percepe nici emotional, nici mental. Balansarea vietii noastre intre alb si negru, intre bucurii si disperari, intre reusite si esecuri, intre iubire si ura, autoarea o reprezinta pe grafica unui EKG, nu un EEG, pentru ca inima, cu rosul ei existential, este motorul fiintei umane, din toate perspectivele (si pe orizontala, si pe verticala). Este o carte “in memoriam”, de aceea pe tot parcursul celor 247 de pagini te intampina durere, sobrietate, pietate, candoarea marturisirii, iubire fara margini pentru un “El” imaginar, alaturi de care sa poata trece si dincolo de viata. Fotografiile Emei sunt permanent in acord cu textul liric; versurile vin parca dinspre tanara disparuta, nu din partea autoarei, si acest lucru te cutremura si trezeste in tine dorinta acerba de a invinge moartea, prin trairea la cote maxime a fiecarei secunde de viata. Numai rasfoind aceasta carte, descoperi imagini-simbol, care iti solicita imaginatia, logica, inteligenta asocierii antonimice sau analogice si iti activeaza informatia stocata in memorie. #O prima imagine este cea care tranmite o intreaga filosofie a vietii si a mortii, printr-un conglomerat de mesaje-imagini: o femeie stilizata, avand in loc de cap insemnul de pe Poarta Sarutului a lui Brancusi, in brate are un prunc, iar inima ei este ca o fereastra, dincolo de care se vede o biserica. Din cate imi dau eu seama este chiar biserica pe care o intalnim in mai multe carti ale autoarei. “Simbolul jumătăţilor de cerc înconjurate de cercuri concentrice, prezente pe „Poarta sărutului”, reprezintă o „ecluză astrală” (sau „poartă stelară” / „stargate” cum mai este ea cunoscută). Poarta stelară, în anumite condiţii, te poate duce în alte sisteme solare sau galaxii, aflate la mii de ani (sau milioane) de ani-lumină distanţă, în doar câteva minute. Din punct de vedere fizic, o “poartă stelară naturală” este similară cu un “pod Einstein-Rosen” sau cu o “gaură de vierme”, în care spaţiul şi timpul sunt distorsionate de câmpurile gravitaționale intense generate de stelele care se prăbuşesc. La un punct de singularitate, timpul s-ar opri la infinit, așa cum a fost prezis de Albert Einstein, în teoria sa generală a relativității. Acest lucru ar face posibil ca oricine să poată supraviețui câmpurilor gravitaționale intense ce însoțesc un punct de singularitate. Astfel, fizicienii consideră că este teoretic posibil ca un pod Einstein-Rosen să se formeze, iar cel care ajunge aici să poată călători instantaneu în timp sau în spaţiu.” (sursa internet) Consider ca, prin aceasta imagine, autoarea ne induce ideea ca Ema, iubita ei nepoata, a plecat printr-o poarta stelara in alta dimensiune. Ca iubirea de mama strabate si ea spatiile, cu permanenta ocrotire si credinta. #O a doua imagine este clepsidra care cuprinde cele doua volume, catalogate de autoare: “gemeni bivitelini”. Cele doua incinte de sticla ale clepsidrei sunt legate nu print-un tub subtire de sticla, ci prin Coloana Infinitului, care reprezinta de fapt un imens stalp funerar, regasit şi astazi la portile sau cerdacurile caselor mai vechi din Oltenia. “Caci toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste” consemneaza Nemea pe ultima coperta, prin vorbele lui Mihai Eminescu. Pamantul, prin setea de viata a pamantenilor, urca spre cer, cerul coboara pe pamant. Si in acest urcus si coboras cele doua se amesteca, astfel profanul si divinul devin una, viata si moartea de asemenea. Voi reveni. Ca sa prezinti o carte a acestei autoare, iti trebuie timp si minte limpede, netulburata de mizeriile cotidiene. Revin cu o alta imagine, de la pagina 247. In primul rand, cred ca ati observat, cei care ati avut cartea in maini, ca fata din fundal (care ar vrea sa comunice exuberanta trairii la maxim a fiecarei clipe) este, pe fiecare pagina, cu picioarele spre exteriorul cartii, iar pe ultima pagina este cu picioarele spre cotor. Este Ema care nu a mai avut nicio sansa de a zburda dincolo de spatiul inchis al unui destin implacabil. Aceasta pagina este plasata dincolo de cuprins (nu am mai vazut o astfel de carte pana acum). Poezia care incheie periplul prin viata Emei si care se afla la final de volum, se numeste, nu intamplator, “Leac de efemer”. Bineinteles, face trimitere la “Aminteste-ti sa traiesti”. Ultimul cuvant din poem este “papadie”, simbol al efemeritatii, dar si al supraviețuirii, pentru ca este planta care are o reproducere asexuată (Apomixis) si uimitor de prolifica, prin “puful alb”. Imaginea din fundalul acestei pagini “povesteste” despre soarta Emei dincolo de moarte. Ii cresc aripi, ca la pasarea Phoenix, aripile devin puf de papadie. Se formeaza un S (in oglinda) de la Speranta, si acest exod de puf este absorbit de cuvantul “papadie”. E un mesaj aici transmis de Ema de dincolo de viata: “Eu nu am scapat din Caruselul mortii, nu mai pot evada din moarte, dar voi, oameni buni, aveti speranta vie, traiti fiecare clipa cu intensitate.” La poeta si prozatoarea Maria Donan totul capata dimensiune antropofilosofica si dincolo de cuvant. O banala numerotare de pagini ne invita la meditatie asupra timpului limitat al unei vieti spulberate “de o mana criminala cosmica”. Fiecare pagina pe care o intoarcem ne aminteste ca limita este 247, respectiv, calculand varsta Emei din cifrele de sub fotografia ce precede intregul continut al cartii, doar 18 ani. Numai 18 ani. Cronometrul porneste si numaram, cu fiecare pagina, clipele de viata ale tinerei disparute in apele adanci ale Dunarii. Acest lucru sporeste dramatismul fiecarui vers, al fiecarei notatii a autoarei sau a vreunui prisacar. Este o durere traita tacit ca intr-o mare familie de spirit. Ceasul electronic, silentios, numara clipele (respectiv paginile) si este calamitant cand stii ca la 247 este sfarsitul. (Leonard Gherghinescu, Canada) 3. Săptămâna trecută, cu câteva zile înainte de apariția volumului, i-am spus Mariei Anahera- Nemea că aștept Memento vivere, vivere, vivere. Purtam în memorie bogata ei creație literară care este o neîntreruptă și splendidă pledoarie pentru frumusețea, realitatea și miracolul neistovit al vieții. În scrisul ei, felii de viață fluidă, sprijinite de o dinamică vie a amintirii, de o străfulgerare a inimii și a minții se transformă în literatură. Un trecut apropiat și un prezent viu devenit prezent continuu ,,se cheamă" în cuvinte printr-o desăvârșită simbioză cu gândurile și sentimentele ei, cu cuvântul scris. Sub fascinanta cupolă a cuvintelor deslușim o puternică iubire de viață, capabilă să dea glas inefabilului, capabilă de a intui și înțelege întâlnirea dintre vizibil și invizibil. Anahera- Nemea poartă sub pleoape frumusețea ce se leagă de lumina credinței și a iubirii. Dumnezeu este iubire și dacă iubirea înseamnă frumusețe nu e totul pierdut în realitatea asta ostilă pe care o trăim. Simt nevoia să mai adaug că inteligența feminină, atunci când există cu adevărat, înscrie în spațiul atât de cuprinzător al literaturii de valoare viața trăită în credință și iubire. Personalitatea și în același timp unicitatea ființei creatoare a Mariei Donan este înscrisă în bogata sa operă literară. Dar personalitatea unui artist se află și în memoria lui. Iubirea, cum știm, e creativă. Maria Donan se lasă locuită de Spirit păstrând lumina acestuia, lumină pe care o dăruiește nouă, prietenilor ei, bunii mei, cum îi numește dar și cititorilor săi de mâine. Dar cred că mâinele este întreg dacă poartă în el ziua de ieri și de azi. Mulțumesc Mariei Donan pentru îndemnul incizat în titlul volumului. În gândul meu îl voi rosti mereu Memento vivere, vivere, vivere. Este felul meu, dragă Nemea, de a-ți spune cât de mult mă bucură că ești în preajma mea. (Prof.Univ.Dr. Rodica Bărbat , Timișoara) 4. ,,Memento Vivere,, - o carte veritabilă a poeziei române Niciodată nu am fost atât de blocat în fața unei cărți, niciodată nu mi-am simțit creierul incapabil să emită ceva, cât de puțin, dar să emită. Pentru că ,,Memento Vivere,, , superba carte a scriitoarei și poetei Maria Donan, mi-a creat un astfel de blocaj. Făcută cadou recent de extraordinara prietenă de dincolo de Carpați, tocmai din îndepărtata Timișoară, cartea este o bijuterie, un neprețuit cadou de toamnă. Și ce să mai spună liliputanul din mine după comentariile extraordinare ale doamnei profesor universitar doctor Rodica Bărbat sau după aprecierile pline de profunzime ale domnului Leonard Gherghinescu? ,,Di data aiasta, șăzi măi băiete cumincior la locșorul tău, mulțămești-i doamnii pentru cî ț-o dăruit aceastî carti, șî gata, nu ti fă di rușîni,, au fost grăieli șușotite din interior. Drept pentru care asta fac acum: sărut mâna doamna Maria Donan pentru cartea toamnei! L-am rugat pe Mișa, ursulețul înfiat anul trecut din rezervația Zărneștilor, să mă ajute, cât de cât. Dar, în afară de vreo doi ,,mor, mor,, nu am reușit să obțin nimic. Și astfel am rămas doar cu lectura unor poezii superbe, inegalabile, cu adevărat anaheriene. Dar și cu opiniile avizate ale unor specialiști în poezie de calitate românească a începutului de mileniu trei. (Gabriel Balașa, Botoșani) 5. Înainte de toate, "Memento vivere" Doar tu, "Don Juan al Verii" și-al prefacerilor fizice pe plan metafizic "răsai din fumul focului mocnit", Phoenix-pasăre-om-literă gâtuită a seducției și Phoenix-cântec ce, cu mii de brațe onirice, prinzi de după mijloc himera femeilor într-una singură, "îmbrăcată-n roșu violent /ca albul trup de nalbă să-l acopere". Ea te cheamă în "înfloriri de meri prea timpurii", te cheamă în "ruginiul Toamnelor ploioase" și în "albul Iernii frig turnând în oase". Te cheamă surâzând, pentru ca "nimic din ce-i lumesc, să vă separe". Ea e Poezia. Poeta timișoreană, Maria Donan, pășește, cu siguranța conștiinței de sine, pe poteca albă a poeziei tradiționaliste, cu filigran expresionist, împletit, la modul cel mai fericit cu putință, cu muzicalitatea poeziei neosimboliste. ("îmi bat cântătoare speriate la geam" O ploaie de vară-mi dezlănțuie cerul pe verdele ierbii și-al frunzei din ram ; îmi bat cântătoare speriate în geam cum bate în lemn cu ciocanul dulgherul, ca-n ziduri, și ochi de lumină să am... Și, Doamne, ce plouă pe frunza din ram, pe verdele copt din setos Cireșar; de ploaie furtuna nu pot s-o separ! Și plouă! Și tună! Și-mi bate în geam, speriat ca de moarte un cuc solitar, cântându-mi nebunul doar numele său. Să fie de bine? Să fie de rău? că tace subit chiar când vara-i în toi și pleacă lăsându-și "copiii" în noi. E ploaie de vară? Plouăm amândoi...) Fir roșu, fir alb, mărțișor la piept cu dor, piept de femeie ce-a "învățat să tacă". Cuvintele scrise însă fac gălăgie, chiuiesc, urlă, zumzuie, devorează "fără încetare strunind între coaste/ploaie de lacrimi, incendii, năpaste". Maria Donan fiind, înainte de toate predestinările, Poetă, exuberanță a spiritului creator de frumos, fascinație a trăirii prin optica Absolutului, la răstimpuri:analogie a absurdului existențial, imaginea răsturnată a poeziei donaniene, în apele creațiilor translucide, în veșmintele poeziei spațiale, capătă greutatea incomensurabilă a timpului-netimp, a obiectelor neînsuflețite/reînsuflețite de memoria de pe marginea orelor, și-a contururilor, prea dragi ca să rămână doar contururi, învăluite în ambalajul dorului cu voce de femeie-înger și de femeie-autor de inefabil. Contur al dorului de soare precum și al serilor de poezie între paginile unui volum cu titlu orfic, "Memento vivere". Contur al ei, o Marie între Marii. Al vocii ei poetice,donaniene, care scrie și se descrie prin scris. După cum a afirmat ea însăși, poeta noastră s-a format la școala blagiană, școală de poezie expresionistă și de poeți metafizici din care mușcă lupii ortodoxismului. Pe-acolo au mai trecut și alții sau doar s-au intersectat cu "pașii profetului" literelor românești din secolul XX, Lucian Blaga,dacă e să îi menționăm pe Emil Botta, Dimitrie Stelaru, Eta Boeriu. Ecouri și tendințe expresioniste sunt înregistrate și-n creațiile unor nume consacrate din perioada interbelică :Adrian Maniu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Magda Isanos, sau, mai apropiat de zilele noastre, neomodernistul avangardist Nichita Stănescu. Expresionismul este un curent literar-artist care se revitalizează și reinventează cu fiecare nou talent, ce-și validează potențialul său autentic prin creația cu propriul sânge. Cea care curge prin sângele poetei e tinerețea-căprioară răpită de ape fără oglindire, e viața din arborele genealogic tăiată de lacrima iremediabilă a morții, e"fascinația scurtă a vieții ". Este Ema. Pregătindu-se pentru viață, neștiind că, de fapt, se pregătește pentru imaginea în oglindă, cea care schimbă perspectivele, cea care dărâmă castelele de nisip, cea care toarnă în picioare plumb și-n plumb cerul unui zbor fără cale de întoarcere. Este Ema, silueta albă de pe coperta suprarealistă a cărții de poezie, cea care se dă în leagăn, fredonând un cântec auzit doar de ea . Acolo(dincolo), unde negrul profund domină, ea este albul de neînțeles pentru mintea omenească, dar care în răcoarea nopții e feeric și-n arșița zilei, eteric. Cu 10 zile înainte de momentul fatidic, Maria Donan scria poezia "Mi-e Prometeu prin sânge...", datată Proitești, 14 iunie 2022;06:30. Pe 24 iunie 2022, frumoasa Ema,nepoata autoarei,care tocmai trecuse cu brio examenul maturității, își făcea planuri de viitor și zâmbea vieții de la înălțimea vârstei de 18 ani,era înghițită de apele fluviului-graniță în încercarea de a salva de la înec o bună prietenă. Eu-l liric a aruncat o privire în viitorul apropiat. "Cuvinte puse în lanțuri de Zei". Eu-l liric a știut, căci el nu este îngrădit în vreun fel. "Memento vivere" este un imn închinat vieții, o pledoarie pentru A Fi Prezent și A Trăi în plenitudine, și cum Ema a fost, este și va rămâne o parte iconică în sufletul autoarei,"Memento vivere" este și un îndemn la a merge înainte, chiar dacă cineva foarte drag ne pune în stand-by inima în călătoria către sensurile vieții. Închei aici, redând integral această poezie despre Ema..."citită" printre rânduri: Mi-e Prometeu prin sânge Înlănțuite-s, Doamne, cuvintele-mi, de stâncă! Și rotocoale ample fac vulturii în zbor ; În mine se așterne o tăcere-adâncă, mai grea decât tăcerea din astupat izvor, mai grea decât pedeapsa primită de la Zei... Înlănțuite-s, Doamne, cuvintele-mi de stei! Mi-e Prometeu prin sânge! Și turmele de miei tăiați în loc de taur pe un altar de Cer! Și lacrima neplânsă din ochii de oier! Și ciocuri devorânde prin carnea unui gând... Cuvinte puse în lanțuri de Zei aș vrea să vând, la târgul meu de carte, din Munții mei Carpați! În schimbul lor, doar chinul lui Prometeu să-mi dați... Ca să îmi sting tăcerea, în focul lui arzând... (Ovidiu Hortopan, Tg. Jiu)

     

“În poemele din acest volum, Poeta redescoperă adevăruri esențiale care ne înconjoară, trăiește mai acut sentimentul comuniunii cu realul vizibil perceput senzorial, dar și cu realitatea unei lumi latente, ascunse, care palpită în imaginarul său poetic și conturează, ca într-o oglindă, identitatea de neconfundat a creației sale artistice. Intuiția poetică luminează zonele unei interiorități profunde, o experiență care are puterea de cunoaștere a sinelui. Poeta nu se îndepărtează de constante tematice din poeme publicate deja în volumele din ultimii ani ("Cântec de lebădă", "Dum Spiro, Spero" etc.), precum iubirea nedespărțită de credință, natura înțeleasă ca o creație divină într-o continuă metamorfoză. Descifrăm aici o modalitate de gândire și înțelegere integratoare a poetei în iureșul viu al lumii și al vieții. Poemele comunică un elan sufletesc și o combustie interioară care se "eliberează" ca formă de purificare biografică și spirituală cu efect de catharsis. În analiza textelor publicate în ultimii ani, remarcam două atitudini lirice semnificative: una de apropiere de lumea realului prin apelul la un bogat univers senzorial și o alta de apropriere a realului  care se construia pe nevoia eului liric de a-și însuși diversitatea fascinantă și fără limite a lumii în care trăim.            Acum, apar elemente de noutate, respectiv apare această "dorință acută de îngemănare" cu tot ce există, fapt ce provoacă o nouă cristalizare de substanță lirică.          Intuițiile poetice de tip revelator luminează zonele unei interiorității profunde, care, prin actul poetic, se exteriorizează oferind Sinelui puterea de a se recunoaște în celălalt. Poezia NoneiMaria Anahera-Nemea este o poezie vie, o realitate cu care poți dialoga sau cu care te poți identifica, aceasta fiind dovada unei înalte conștiințe literare și morale.            Poeta "aude" ce spune firul ierbii, se identifică cu arborii strălucind în lumină, cu păsările eliberate din orice colivie planând în liniște în "văzduh", adică într-un spațiu în care văzul și duhul se împletesc oferind ochiului o întâlnire cu atâtea taine ale naturii și ale vieții.            O altă trăsătură pe care o socotesc esențială în poemele din acest volum este prezența cu o mai mare vizibilitate a unei viziuni reflexive în sensul că filonul meditativ al textelor are un ton mai acut. Pentru un poet așa cum este Anahera, îndrăgostit de Idee, de frumos și adevăr, IDEEA e de la început și până la capăt hrănită de un cumul de trăiri, sentimente și senzații care-și configurează o identitate proprie de neconfundat.                Trei poeme mi-au atras în special atenția: "Crește iarba-n dușmănie”, “Cain și Abel", "Chiuiesc cireșii-n floare", poeme în care există o intensă trăire interogativă concretizată prin întrebările cu care se încheie fiecare dintre ele. Adresate cititorului, aceste întrebări ne deschid și nouă un câmp larg de meditație. Un exemplu: "Cine poate să cosească iarba asta? Spuneți! Cine?" Cine poate să cosească această iarbă-rea, care crește-n "devălmășie” în noi, amenințând florile albe de cireș?               Foarte interesant, în plan tehnic, este faptul că poemele sunt construite din părți inegale ca număr  de versuri, dar care formează întregul. La o lectură atentă, părțile poemului deschid un dialog în care răspunsul la întrebarea sugerată de fragmentul anterior devine o altă întrebare, pentru ca în cele din urmă poemul să fie o mare claritate pentru cititor. Un răspuns care “suspendă” pentru o clipă întrebarea și "cheamă" următorul răspuns. Pentru mine această formulă este un posibil model prin care se construiește întregul, pentru ca nicio parte să nu sufere. În aceste poeme descoperim un lanț impresionant de rime interioare prin sonoritatea unor cuvinte care nu tulbură ritmul interior al discursului poetic.  În același timp demonstrează o cunoaștere  a cuvintelor privind forța lor sugestivă, adevărată virtute a cuvântului poetic. Cred că uneori poeta "ridică la suprafață” sensuri uitate ale unor cuvinte, ceea ce sporește valoarea lor expresivă. Alteori, suntem în fața unor cuvinte pe care nu sunt sigură că le găsim în dicționar, așa cum este cuvântul "lăcrimar” pe care l-am analizat într-un alt context.               Sunt, aici, multe elemente care converg spre convingerea că suntem în fața unei scriitoare care are deja un loc în literatura contemporană. Spre exemplu, fiecare poem este însoțit de un preambul (ca o uvertură la operă) de mare folos cititorului. O dată pentru că el oferă o posibilă cheie spre o înțelegere a discursului poetic din postarea care urmează. Și apoi pentru că ar putea să creeze o atmosferă adecvată lecturii. “Consider că timpului îi dau o dimensiune oamenii, fiecare în acord cu conștiința sa și cu  lăuntrul său." scrie autoarea în preambulul poemului “Îmi ține calea ceasul”, ca apoi să se desfășoare discursul liric al poetei: “Îmi ține calea Ceasul și-ar vrea să îmi vorbească împleticindu-și Limba minutelor cu ora; secundele-și țin gura uscată ca o iască de-atâta alergare și-ncing prin mine hora de flăcări mistuinde, cenușa tuturora suflând-o vântul serii în cele patru zări… Îmi ține calea Ceasul pe treapta unei scări ce duce înspre Tine, Făptură de Lumină; de Tine sunt pierdută; Îți sunt de-acum Străină, iar Ceasul ăsta gângav ar vrea ceva să-mi spună sau poate altă scară spre Tine să-mi propună…? Își gângăvește Ceasul vorbirea ca o strună neunsă niciodată cu Mir sau colofoniu, de parcă nu mai are de mult în patrimoniu nici ore, nici minute și nici secunde chiar… A divorțat, se pare, de orice calendar și umblă de bezmetic să-mi țină mie calea, la punctul de răscruce a Dealului cu Valea… Nici Dorul nu-L atinge, nici Râsul și nici Jalea mlădițelor de sălcii plângând pe mal de ape… Al cui e Ceasul ăsta? Nu-L vreau nicicând aproape!” Discurs care se încheie tot în tonalitate interogativă. Iată cum Timpul, noțiune abstractă, dobândește în acest poem materialitate, printr-un limbaj figurat care, ca în marea poezie, reprezintă “gandirea proprie” a poetei.             Într-un alt poem, "Înălțare" - care în esența lui este o mărturisire a unei devoțiuni desăvârșite privind un eveniment istoric real, dar și supranatural, petrecut în urmă cu mai bine de doua milenii - materializarea se produce până aproape de tangibilitate, printr-un limbaj absolut original: “Înalță-mă, Doamne, în Zi de-Înălțare,/ în Zori când privesc ciocârlii traversând/ văzduhul spre-abia răsăritul lor Soare,/ cu aerul valsul iubirii valsând."/…/ “Să trec, înălțându-mă, munți și hotare,/ să fiu pieton rătăcit printre stele,/ doar eu și cu Tine, doar tainele mele,/ și nimeni vreodată tăceri să-mi măsoare,/ nici țipătu-n muguri, nici arșiți de vară,/ nici nume să n-am, nici vreo casă sau Țară.” Plutește, în acest poem, un fel de lege a atracției universale între cer și pământ. Altfel spus, o atracție între micro și macrocosmos pe care sufletele noastre nu o dată le-au perceput. În plus, o lumină fluidă învăluie poemul și-l îmbracă într-o haină de sărbătoare, de parcă ar fi cu adevărat Înălțarea la cer.              Anahera, ca orice îndrăgostit de idealitate și absolut, este condamnată să transforme în frumusețe tot ce atinge. Poezia ei, imaginarul poetic, are puterea de a se converti într-un existent vizibil.           Cuvântul, sub pana ei, poate transforma ficțiunea într-un adevăr aproape palpabil, pentru că legătura cu acesta este una divină. Versurile de mai jos spun mai mult decât ar putea spune vreodată cineva despre relația dintre cuvânt și Maria Donan sau viceversa: “Sărut prin cărți cuvântul/ și punctul ce mă ține la poarta fără lacăt/, dar ferecată-n mine/ de rugi și-nchinăciune.” ; " Toarnă-mi, Doamne,-n călimară nu cerneală ci Zefir"; “Rostuitu-mi-ai destinul,/ Carte ce Ți-ai rupt/ din mine/ tot vocabularul ploii,/ toată muzica-nfloririi/ și întreg pictorialul unui răsărit/ de Soare?“; "Te beau, Bădie, sub arșița de Soare/ cu fruntea sprijinită pe setea din țărână,/ cu inima legată de limba mea română,/ Te beau direct din sânge,/ beția mea de Tine..."  În ceea ce mă privește, aceste versuri mă conving că poeta Maria Donan trăiește într-un timp poetic mereu în prezent care este adeseori un prezent continuu. Prof.univ.dr. Rodica Bărbat Timișoara “