Nepotul lui Rameau

     

De la Nepotul lui Rameau la Pîrgu din Craii de Curtea Veche Nepotul lui Rameau este romanul lui Denis Diderot care a învins proba timpului. Scris în 1762 și publicat în 1823, romanul trece unul de moravuri, cum erau la modă și cum sunt și celălalte scrieri ale autorului, dar este mai mult de atât. Într-un peisaj abia schițat (o cafenea pestriță din Palais-Royal) se întâlnesc două personaje: autorul, întruchipând clasa burgheză care abia se forma, și nepotul lui Rameau (vestitul muzician Jean Philippe Rameau 1683-1764), un personaj cunoscut al cafenelelor din acea perioadă. Personajele sunt cât se poate de reale. Se înfiripă un dialog de cca. 100 de pagini pe care Diderot îl duce pe cele mai înalte culmi, niciodată în scrierile lui nu mai ating cote atât de înalte, spun criticii. Nepotul poate fi asemuit cu nebunul regelui în gura căruia se pun, de-a valma, ideile filosofice cele mai înalte, observațiile psihologice și sociologice cele mai pertinente, observații legate de artă cele mai corecte, toate însă într-o schimonoseală ciudată a realității. Diderot exclamă la un moment dat cum se face că în capul tău scrântit se găsesc idei atât de juste, învălmășite cu atâtea țâcneli? Nepotul nu disprețuiește clasa burgheză, oamenii avuți, geniile, oamenii ajunși sus, nu este deci un invidios, disprețuiește însă drumul până acolo pentru că este nesigur și se străduiește necontenit să arate că nu este nici pe departe așa de frumos precum ni-l imaginăm. La toți le arată partea meschină, partea ipocrită, partea rea, lucruri pe care oamenii i le reporșează în gura mare doar pentru că el nu a ajuns cineva. Pe acest personaj îl salvează sinceritatea eliberată de orice ipocrizie. Nu se sfiește să povestească măscările pe care trebuia să le facă pentru protectorul său, un bancher cunoscut al acelor vremuri, în schimbul unui blid cu mâncare, povestește cu aplomb cum a predat lecții de armonie muzicală deși nu avea habar o boabă, bazându-se doar pe puterea lui de a imita gesturile cele mai mici ale altor profesori. Este o lovitură adusă snobismului care atunci era în floare, snobism pe seama căruia Nepotul se hotărâse să-și ducă traiul. Azi dormea în paiele cine știe cărui han, dar mâine se învârtea pe la cine știe ce persoană cu bani, căruia îi spunea ceea ce voia acea persoană să audă, și noaptea dormea în paturi moi. Nepotul nu este prost (după cum îi spune și Diderot), nici leneș, el caută mereu scurtătura în viață. În schimbul unor ani pierduți pentru a ajunge cineva, timp în care nimeni nu oferă certitudinea că o să și ajungi, și chiar dacă ajungi îți trebuie un efort mult mai mare să te menții, Nepotul alege incertitudinea zilei de mâine dar libertatea de a nu depinde de cineva strict, de a nu face pantomimă pentru a-și apăra poziția. Desigur și el face pantomimă dar o face conștient și, atunci când știe că nu mai are nici un avantaj, dispare. Scepticismul față de societate arătat de Nepot nu diferă de cel care se mai arată și astăzi în literatură, aș putea spune că nu s-a schimbat deloc, doar numele personajelor. Clerul de atunci ca și cel de acum este arătat cu același deget, autorităților le sunt dezvelite aceleași urâțenii, oamenii de știință, autorii de artă sunt năpădiți de aceleași caractere mediocre în viața de zi cu zi, oricât de mult ar încerca să își joace rolul de societate care îi înfrumusețează. Interesant este că Diderot nu vine ca un contrast în acest dialog, așa cum ne-am aștepta într-un roman de moravuri. Sunt momente când ideile Nepotului sunt aprobate și continuate de Diderot, dar și invers, nu de puține ori Nepotul recunoaște spășit valoarea unor idei nobile, dar mai mereu le dă o nuanță, ridică un văl care este aprobat scurt de interlocutor. Citind cartea nu am putut să nu pun alături de acest teribil Nepot pe Pîrgu din Craii ... lui Mateiu Cargiale. Ambii au efect de drojdie, când nimeresc într-o mulțime oamenii care fac parte din ea scot la iveală cele mai ascunse și mai neașteptate manifestări (aceasta este o caracterizare făcută Nepotului în deschiderea romanului). Când eroul narator al Crailor... întreabă de ce îl acceptă pe Pîrgu i se răspunde deschis că oricât de mult l-ar disprețui (și chiar îl disprețuiau) nu aveau cum să îl dea la o parte, el era fermentul, fără el ospătarii nu ar fi servit cum serveau, ușile la restaurante ar fi rămas închise, oamenii din jur nu ar fi fost la fel de vioi. I se recunoaște eroului bucureștean un farmec aparte, un magnetism nedeslușit. M-a surprins asemănarea celor două personaje: lichele declarate, amatori de muzică trivială și glume triviale, învârtindu-se și făcând frumos pe lângă niște oameni (burghezia) pe care îi detesta și pe care nu s-ar fi sfiit să îi vândă dacă s-ar fi ivit ocazia. Chiar și cadrul în care Nepotul și Pîrgu se manifestă este același: al cafenelelor și al restaurantelor. Amélie Nothomb are un roman intitulat Cosmetica dușmanului în care se folosește de aceeași rețetă, doar că schimbă ingredientele. Într-un cadru abia schițat, un aeroport, două personaje dialoghează construind subiectul acțiunii. Aici nu mai avem raporturi egale de forțe, unul dintre personaje va pune stăpânire pe celălalt, ducând totul spre un deznodămând neașteptat. Am apropiat aceste două romane doar din prisma construcției asemănătoare. Romanul Nepotul lui Rameau a fost tradus la noi de Gellu Naum în volumul Denis Diderot – Romane (Editura Pentru Literatură Universală 1963), alături de Călugărița și Jaques fatalistul. Tot Gellu Naum face adaptarea pentru teatru așa că, în 1968, în regia lui David Esrig, are loc premiera piesei. Actorii au fost Marin Moraru și Gheorghe Dinică (cel mai potrivit pentru rolul Nepotului atunci, cum în zilele noastre l-aș vedea pe Răzvan Vasilescu). Nepotul este personajul care intuiește societatea, un fin observator lipsit de teorie, ca un naturalist care doar observă lucrurile dar nu le poate stabili reguli. Cunoștințele din artă, istorie, politică etc., îl fac apt să se adapteze oriunde, oricând, oricărei discuții, fie că este vorba de o întîlnire la nivel înalt unde se cere o etichetă aparte, fie în taverne sau terase. Asta îl diferențiază de pungași și asta îi dă dreptul să se creadă, în anumite momente, de neînlocuit. Nimic nu poate fi reproșat acestui personaj, nici cinismul, nici sinceritatea frustă, nici regulile după care se ghidează, reguli care oricât ar fi de mediocre se arată că în definitiv ne domină pe toți. Dacă există om care să nu iubească bogăția acel om nu vine de la natură, pentru că în natură nu există așa ceva, spune Nepotul. Diderot stă totuși pe pozițiile lui, chiar dacă îi dă dreptate în anumite puncte după cum spuneam, nu se contaminează, rămâne fidel ideilor burgheziei, devotamentului, onoarei, artei, muncii, luptei interioare și bogăției interioare, lucrurilor care trebuiesc date mai departe urmașilor cum ar fi gramatica, mitologia, istoria, geografia (bagajul cultural acumulat). De pe margine, zâmbind teribil Nepotul îi spune încet, fără patos Ce ușor mi-ar fi să îți dovedesc cât de nefolositoare sunt toate cunoștințele astea într-o lume ca a noastră.