Klara și Soarele

     

(…) Klara și Soarele e, în esență, o poveste despre prietenie. Și despre amprenta umană din fiecare, chiar într-o lume în care inteligența artificială poate rezolva numeroase probleme. Despre ceea ce alegem să fim, despre emoții, despre singurătatea care poate fi pusă în umbră doar de cei de lîngă noi. De cei care ne iubesc, pentru care însemnăm ceva, care ne privesc și ne văd așa cum sîntem, care ne fac să fim de neînlocuit. O poveste despre ceea ce ține de sufletul și de individualitatea fiecăruia și despre ceea ce poate fi memorat, înțeles și reprodus de roboți. 

     

Am citit Klara și Soarele după ce citisem Să nu mă părăsești. Ambele proze au structura romanului distopic şi, prin problemele de etică şi de psihologie aduse în prim-plan, nu sînt deloc simple SF-uri. Klara şi Soarele mi s-a părut mai interesant prin schimbarea de perspectivă pe care o creează: roboţii sînt surogate umane perfecte, au sentimente, trăiesc şi mor, în felul lor, din pricina singurătăţii. (…) După lectura acestui roman, s-ar putea să vă placă, din motive temeinice, mai mult roboții decît oamenii.

     

Vocea Klarei, destul de asemănătoare cu a lui Kathy H, din Să nu mă părăsești, prezintă aceeași combinație de inteligență și naivitate, o simplitate înșelătoare. Simplitate ce reprezintă în roman dragostea generoasă, plină de deschidere și de sacrificiu: în fond, asta e Klara și Soarele – un roman despre prietenie, despre iubire și despre păstrarea umanității în vremuri sumbre. Ca de obicei, foarte bună traducerea lui Vali Florescu.

     

Klara și Soarele este o poveste de dragoste. Dragoste pentru copiii alienați de singurătatea unei societăți hiperștiințifice, dragoste pentru roboții care simt și care pot plînge, dragoste pentru Soare, simbol al purității și inocenței într-o lume în care Mașina Cootings îi poluează mereu binefacerile.

     

Klara și Soarele poate fi comparat cu Mașinării ca mine de Ian McEwan. Amîndouă sînt romane despre roboți și despre reconfigurarea umanului prin contactul cu aceștia. Dar cartea lui McEwan era plasat într-un trecut alternativ (anii ʼ80 ai unui univers paralel în care Alan Turing nu s-ar fi sinucis), fiind deci o ucronie, pe cînd cartea lui Ishiguro, o distopie, apare plasată într-un viitor incert și întunecat.