Noaptea plec, noaptea mă-ntorc

     

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc este o proză a cărei frumuseţe nu vine din forţa narativă, care nu lipseşte, dar rămîne în subsidiar. Importante sînt autenticitatea limbajului, portretul plin de farmec, fără să fie dramatic, al omului cumsecade („fraierul” care munceşte, nu se preface), umorul şi, mai ales secvenţele unei vieţi pe care le recunoşti, fiindcă le-ai trăit într-un fel sau pînă la un anumit punct – cineva a tras semnalul de alarmă, oprind trenul, ca să poţi străbate cîmpul pe-o scurtătură. Inutil. Pînă acasă, se face noapte. Găinile tot pe întuneric se numără.

     

Dincolo de cum e orchestrată povestea și de faptul că fiecare palier narativ mustește de viață, finalul a fost cel care m-a bucurat cel mai mult. Pe tot parcursul lecturii am înaintat cu inima strînsă: să nu i se întîmple ceva lui nea Pavel. Pentru că toate semnele erau acolo și pentru că un prozator mai dark ar fi profitat de ocazie pentru a sublinia cruzimea societății și implacabilul sorții. Dar nu, Florin Lăzărescu mizează pe o viziune mult mai optimistă, perfect racordată la speranța în umanitate arătată pe tot parcursul cărții, și îi oferă lui nea Pavel un final bun, unul care te face să ieși din casă cu zîmbet pe buze și încredere în ziua de mîine.

     

În fine, romanul nu e deloc atît de încruntat pe cît tind să devin eu acum, nu-i nici atît de autobiografic cum ai putea crede ascultînd ce zic eu în cîteva vorbe. Mă bucur că am dat deja peste cititori din generația noastră care își recunosc tații și de tineri care deja au îndrăgit personajul principal, exclamînd „parcă-i tataia meu!”.

     

Florin Lăzărescu reușește, de fiecare dată, să surprindă esențialul într-un număr relativ mic de pagini, dovedind că ceea ce trebuie spus, arătat, subliniat, întocmai ca într-un scurtmetraj, are nevoie de mecanisme concise care lui îi sînt întotdeauna la îndemînă și pe care le stăpînește cu precizia celui care a continuat să-și exerseze „meșteșugul” de-a lungul timpului. 

     

Florin Lăzărescu găsește aici rezolvarea unui exercițiu complicat: atent observator, preia din experiențele proprii (din satul natal, din amintirile sale, din preumblările prin orașul plin de muncitori navetiști) o parte din realitate și ni-i înfățișează, prin intermediul personajului principal, pe acei oameni pe care nu îi vedem, nu îi tratăm cu atenție, nu îi observăm. Și îi surprinde perfect, cu toate complexitățile și mirările lor, așa cum surprinde perfect această lume aparent simplă, dar, de fapt, plină de sens și de viață.