Umbra exilată

     

Biografia personajului principal al acestui roman-colaj semnat de Norman Manea – la o distanță de 12 ani de la apariția precedentului roman, Vizuina – este străbătută de „vizite” kafkiene, onirice, coșmarești în esență, dar care aduc un dramatism ce altfel ar lipsi demonstrației eseistice a cărții. Vizitele/aparițiile alcătuiesc coloana vertebrală a unui parcurs biografic ce adună, de data aceasta, toate temele abordate de literatura lui Norman Manea până acum: în primul rând exilul, apoi clovnul, idiotul dostoievskian, melcul-casă, melcul-ancoră, jidovul rătăcitor, limba-cochilie. De data aceasta însă, întregul roman este construit în jurul unei noi teme structurante, și anume „umbra”, arhetip abordat prin intermediul povestirii lui Chamisso, analizată până la epuizare de personaje, de autor și introdusă într-un vârtej metatextual specific lui Manea. În plus, Mizantropul din Umbra exilată primește un dublu feminin, o soră deopotrivă telurică și livrescă de care-l leagă o atracție carnală pe care o abhoră și o îmbrățișează amândoi și care-o va împinge pe ea la suicid. Relația frate-soră e așezată în mod asumat de autor sub semnul livresc al Omului fără însușiri al lui Musil, unul dintre numele surorii fiind Agatha (precum cel al surorii incestuoase din romanul lui Musil). (…) Scris într-o alternanță de dialog succint și receptare poetică a lumii, înot subacvatic prin lichidul amniotic al visului, romanul lui Norman Manea se ramifică semnificativ în foarte multe direcții corelate de Sinele firav al unui personaj care devine mai evanescent cu fiecare pagină a sa, până la dispariția totală într-un dialog à la Bellow (asemănător cu una dintre epistolele lui Herzog) și într-un peisaj edenic menit a lega două paliere narative: în cimitirul colegiului se întâlnesc atât destinul personajului, cât și cel livresc, al lui Chamisso.