Tatăl meu la izolare

     

Tatăl meu la izolare face parte din aceeași poveste de familie ca și Medgidia, orașul de apoi. Aici e vorba pe larg despre ceea ce li s-a întîmplat alor mei, mai ales tatii, în anii cincizeci-șaizeci, în București și la Medgidia, care începuse să fie orașul de apoi. (…) O ficțiune cu aparență nonficțională, ca să zic așa. Chiar dacă ajunsesem să știu cum gîndesc ai mei, chiar dacă aflasem chiar de la ei ce li s-a întîmplat. De la un punct încolo, o persoană devenită personaj se îndepărtează de sine însăși. Sau cel puțin așa m-am gîndit, ca să nu mă blochez.

     

Tatăl meu la izolare e un roman foarte bun. Alături de Medigida, orașul de apoi, pe care îl continuă, dar față de care rămîne perfect independent, alcătuiește un proiect epic ambițios, unul dintre cele mai reușite din literatura contemporană.

     

În Tatăl meu la izolare cele mai multe lucruri povestite acolo s-au întîmplat și în viață. Cele înfiorătoare sau revoltătoare — sînt destule! — mi-au rămas în minte, unele chiar cu aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la tata.

     

Tatăl meu la izolare e o carte frumoasă și profund emoționantă, scrisă cu aceeași migală și măiestrie ca sora ei mai în vîrstă, Medgidia, orașul de apoi. Cristian Teodorescu salvează multe din personajele vechi, încheie povești și reîncepe altele, reface întreaga țesătură miraculoasă a orașului și a oamenilor lui, pentru a stinge apoi totul încet, cu o melancolie calculată, așa cum e stinsă imaginea la sfîrșitul unui film. Prozator din creștet pînă în tălpi, povestitor talentat, ajuns în stadiul simplității înțelepte, Cristian Teodorescu pune pe masă o altă carte admirabilă, după care strigă deja istoria literaturii române.