Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete

     

Mai mult decât o remarcabilă incursiune într-o lume boemă, zgomotoasă, autentică și veșnic vie, în peren proces de reinventare – clasicul clișeu al teatrului și al vieții – Andrei Șerban ne propune, prin noul său volum, Niciodată singur (Editura Polirom, 2021), un exercițiu prolific al explorării spațiale, temporale și umane. Ceea ce Andrei Șerban alcătuiește nu este o colecție exhaustivă și apologetică sau languroasă de tablouri efigiale ale celor ce i-au influențat cariera și destinul, ci mai curând o galerie de portrete în aer liber, în inima căreia artele, în jocul lor sincretic și cathartic, dau naștere gratitudinii și sincerității. Pornind de la teatru și atingând tangențial (sau nu) opera, filmul, critica și filosofia, cercetăm analitic, prin prisma interacțiunilor autorului, profilurile oamenilor al căror crez artistic s-a intersectat de-a lungul vieții cu cel al lui Șerban, generând colaborări fructuoase sau înrâuriri fecunde pentru acesta. (...) dacă ar trebui să aleg o formulă minimalistă pentru a descrie volumul Niciodată singur, aș spune, probabil, că se autocaracterizează prin diversitate, prin complementaritate și că înglobează suma unor identități deosebite, variate prin excelență și prin experiență. În fapt, cred că descoperind aceste tablouri nu îi descoperim numai pe artiștii celebrați, ci îl descoperim mai cu seamă pe Andrei Șerban studentul, regizorul, omul în complexitatea sa (multi)culturală. A desluși deci motivul pentru care anterior l-am numit „artist universal” ar fi, de la bun început, o încercare redundantă.

     

Niciodată singur (Editura Polirom), acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și a dezvoltat-o cu un talent unic căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza COVID-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Andrei Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii care l-au sedus, le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică, reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp tocmai pentru că a fost văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost „singur“, s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal.

     

Textele din Niciodată singur sunt un pseudo-jurnal de pandemie. Dar în loc să noteze ceea ce se întâmplă cu sine — așa cum au procedat și procedează mulți scriitori —, autorul folosește răgazul impus de strania gripă care a luat în posesie planeta pentru a construi o galerie de personaje care, într-un fel sau altul, i-au marcat destinul. E cea mai elegantă formă, din toate cele imaginabile, de a-ți manifesta recunoștința față de cei care, în timpuri și locuri diferite, te-au construit. În planul de adâncime, Andrei Șerban vorbește, evident, și despre sine. El e un partener plin de vervă implicat în situații ce sunt, uneori, încărcate de simboluri, iar alteori au simplitatea unor întâmplări obișnuite. Dar toate ascund un potențial semnificativ major. De data aceasta, el nu mai e un Prospero, postură a identității sale regizorale, ci un Ariel care survolează cu grație un vast spațiu al memoriei — de la anii studenției la cele mai recente evenimente. (…) Ca și O biografie, noua carte a lui Andrei Șerban e scrisă într-un stil direct, al sincerității și al riscurilor asumate. În ciuda simplității — sau poate tocmai datorită ei —, paginile sunt încărcate de nostalgie și de o discretă poezie melancolică. Niciodată singur e o profesiune de credință, un manual de frumos și o ardentă (revin la acest adjectiv) afirmare a credinței în posibilitatea și șansa cunoașterii, în înțelepciune și în bunătatea salvatoare a lumii.

     

Pe fondul izolării în pandemie, departe de sălile arhipline în aşteptarea premierelor şi de degajările „corale” de energie în repetiţii, criticul şi regizorul ne oferă spre delectare o galerie impresionantă de portrete. Artistul se confesează prietenului, martorului care ascultă, îi cunoaşte şi înţelege opera, având capacitatea să o comunice în adevărul ei publicului, sublimând Clipa în Cuvânt. Acestea sunt rolurile consacrate ale regizorului şi criticului de teatru, poziţiile de pe care creatorul şi creatorul de ordin secund îşi comunică, într-o reciprocitate fecundă, experienţa spectacolului. (…) Dintre paginile volumului Niciodată singur, „muzeu personal” compensatoriu alcătuit în timp de pandemie, respiră prezenţa prietenilor Priscilla Smith, Ana Maria Narti, Aureliu Manea, Ulla şi Niky Wolcz, Roberto Alagna, Gellu Naum, Bill Segal, Ion Caramitru, a maeştrilor şi profesorilor Sanda Manu şi Radu Penciulescu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, Peter Brook şi Ellen Stewart. Spirite alese, pe care însuşi regizorul le-a ales pentru a-şi ilustra „marile aventuri între prieteni”, dar şi natura generoasă a Teatrului, „una din activităţile umane în care e imposibil să fii singur.”

     

Noua apariție editorială Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Editura Polirom, 2021, cu un călduros Cuvânt înainte al lui Toma Pavel, pentru toate cele culese de autor dintr-un înapoi, în spațiul și timpul propriei memorii) mi-a dat prilejul să reiau și alte titluri semnate de acest neobosit muncitor intelectual. Cu frumoasa sintagmă a lui Camil Petrescu, care i se potrivește, cred, și lui Andrei Șerban. Pentru că în viața și în opera lui, dacă putem spune așa ceva despre un regizor, profesor și trăitor de teatru, Andrei Șerban ne-a oferit mereu lecții deschise de­spre cum să gândim: oameni, teatru, viață și moarte, Trilogia antică, universul cehovian sau cel shakespearian. Portrete, prieteni, marile/multele nume de anvergură cu care a colaborat – sau de la care mereu a învățat câte ceva –, întâmplări și picanterii de pe diverse meridiane, amintiri dintr-o lungă carieră artistică. Oameni de teatru care i-au fost modele, precum Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, alții care l-au sprijinit la început de carieră – regizorul Peter Brook, directoarea Teatrului La MaMa, care l-a găzduit cu generozitate, Ellen Stewart, se regăsesc pe lângă alte nume sonore care i‑au fost alături – actrița Meryl Streep sau coregrafa Pina Bausch – de-a lungul unei prestigioase cariere. Prieteni de cursă lungă – George Banu, de exemplu, sau Ion Caramitru. Sunt mulți cei cărora Andrei Șerban le conturează generoase portrete. „Descindere în timp, tocmai văduvit de prezentul contrar. Pentru că a fost singur, s-a concentrat asupra acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal“, punctează mereu inimosul cronicar al lumii de azi George Banu, de la Paris.