Cuțitul japonez

     

„Răzvan Petrescu este, aici nu încap dubii, unul dintre autorii cei mai buni de proză scurtă din literatura actuală. Cultivînd un discurs hibrid, în care ironia acidă, dar și sarcasmul se amestecă potrivit cu o distanțare clinică (doar e medic de formație!) față de situații epice dintre cele mai ciudate, în care biografemele sînt șarjate și ficționalizate, împinse pînă pe pragul absurdului ori dizolvate prin (auto)deriziune, iar modelele decupate din social cu un ochi lacom, meticulos, sînt scoase din contur pînă devin de nerecunoscut, el a impus o viziune și un stil recognoscibile în literatura contemporană. Indiferent ce ar scrie Răzvan Petrescu, proză scurtă, articole, jurnal, interviuri, piese de teatru – devine secvență a aceleiași partituri, pentru că vocea din spatele textelor e aceeași. Orice convenție este propusă numai pentru a fi încălcată, ceea ce poate produce dificultăți de clasare, dar îl face pe autor inimitabil. Deși pline de trimiteri livrești, textele sale nu cultivă intertextualitatea parodică, asemenea optzeciștilor; deși înfulecă hălci întregi dintr-o realitate politică ori socială ușor de identificat, proza lui nu este una veristă ori autenticistă, ca a multora dintre autorii anilor 1990. Aș spune că ea se conduce după un principiu mai curînd muzical, decît după un angajament de tip civic, militant ori pur și simplu satiric. Dacă e corectă, observația e foarte importantă pentru recenta carte, Cuțitul japonez (Polirom, 2021), în care autorul execută cîteva portrete ale unor figuri publice, de o virtuozitate conștientă de sine.”

     

Am început să scriu în anul ăsta de la sfârşitul lui februarie şi-am isprăvit cartea la începutul lui iulie, totul s-a petrecut ca o detonaţie, declanşatorul fiind o povestire pe care o promisesem pentru volumul colectiv de proză scurtă Kiwi, coordonat de Marius Chivu, şi, în urma ei, au venit toate celelalte, în ritm mitraliat, fabricate într-o stare apropiată transei, patru mergând pe linia primului text, de satiră politică, două din aceeaşi sferă a comicului virulent îndreptat asupra artiştilor, una am dirijat-o şi asupra mea şi câteva de literatură obişnuită. M-am gândit să merg pe urmele lui Jonathan Swift (considerat cel mai mare autor satiric de limba engleză, îl enervau politicienii şi filosofii, îmi sună familiar), Mark Twain, William Thackeray, Nicolai Gogol şi din nou Saramago, cu toate că nu a scris decât un singur roman de acest gen, Eseu despre luciditate. Personaje aveam cu duiumul, cu grămada lor nesfârşită de porcării cunoscute de toată lumea şi nesancţionate niciodată, am spus mai înainte că nu prea există justiţie pe-aici, n-am zis însă că o societate fără justiţie dispare, ca să citez aproximativ din Napoleon Bonaparte, trebuia doar să aleg câteva şi să le schimb sau mai bine să nu le dau numele, pentru că nu merită, şi să le las să viermuiască în atmosfera unui coşmar grotesc, cu tuşe de absurd, nebunie şi suprarealism, nu întâmplător pe copertă este un detaliu din Grădina desfătărilor a lui Hieronymus Bosch, un titlu în perfectă armonie cu subiectul pictat în urmă cu 500 de ani, infernul. Totuşi, la noi nu-i vorba de cel clasic. E un iad de bâlci. 

     

Cuțitul japonez și-a intitulat Răzvan Petrescu nou apăruta sa carte de povestiri. Am devorat-o! Petrescu a mai dat astfel o probă că e un mare prozator, unul dintre cei mai mari din ultimele decenii și din toate timpurile noastre. Aici, nota satirică, nelipsită din povestirile lui, e mult mai accentuată. (…) Când face portrete în mișcare, pornind de la persoane cât se poate de recognoscibile, povestitorul ajunge la pamflet, dar nici o secundă în regim grosier, insultător, ci cu o politețe voit scrobită, care le scoate și mai mult în evidență mitocănia, prostia și înclinația către infracționalitatea de tot soiul. Astfel că, peste un număr încă neprecizabil de ani, nu foarte mulți, când persoanele care au ajuns personajele lui Răzvan Petrescu vor fi intrat într-o binemeritată uitare, una dintre plăcerile exegeților povestirilor din acest volum va fi să le dezvăluie cititorilor cine era și cu ce se îndeletnicea cutare celebritate de azi despre care nu-și va mai aduce nimeni aminte. Până atunci, să așteptăm provincia!

     

În Cuțitul japonez, mai mult decât în volumele precedente, personajele sunt asumat caricaturale. Autorul le tratează ca pe țânțari, zdrobindu-le pe canava, atent ca pata lăsată acolo să se usuce artistic. Linia melodică specifică fiecărei povestiri, atât de importantă altădată pentru Răzvan Petrescu, e anihilată aici de situații morbide, descrise pe același ton. Prozele comunică tematic printr-o parodiere conspiraționistă a poliției secrete. Fosta Securitate, SRI-ul, grupurile de afaceri se topesc într-un fel de masonerie dacopată, cu eminențe orwelliene purtând nume de tarabostes. Nu lipsesc parabolele cu poantă metafizică (duc spre non sequitur). (…) Exact cum vă spuneam. Băieții de mingi sunt despoții de mâine. (…) Răzvan Petrescu nu-ți dă voie să-l apreciezi pe bucăți, ci numai integral.

     

(…) a apărut un nou volum de povestiri, mai puține, doar zece, dacă luăm în considerare și Mulțumirile, care au și ele personaje. Un volum mai puțin autobiografic, în afara unui singur text – afirmă autorul. Cu personaje la fel de reale și de ciudate, oameni aproape patologici. Un volum foarte omogen, cu proze dense, fraze la fel de atent construite – limba în care sunt scrise este de-a dreptul captivantă – și cu finaluri la fel de imprevizibile, uneori abrupte.