Sindromul Robinson

     

Observ ca preferati sa tineti cititorul in priza si nu va dezvaluiti intentiile pana in ultima clipa. Este un joc care va place, pur si simplu, sau la mijloc sint strategii narative? Toate imi plac, dar nu e „joaca”. Preparatiile din imaginatie, presimtirea – intr-o fulgerare – a tonului just, tarcoalele, cu insistente reveniri, in jurul prazii, intentiile si amendarile. Precizarea absolut necesara e ca, in final, nimic din toate astea, si inca din o mie de alte vrajitorii, nu conditioneaza reusita. Odata cartea tiparita, pusa pe masa, nici un alibi nu mai conteaza.

     

Este greu sa arati cu degetul care dintre cele patru povestiri ce alcatuiesc Sindromul Robinson ar putea fi cea favorita. Fiecare place pentru un motiv anume, iar toate impreuna plac pentru gradul ridicat de elaborare intr-un perimetru mic si in special pentru joaca de-a v-ati ascunselea cu cititorul. Trecut de faza exprimentelor, Radu Mares pare a scrie cu program. E genul de scriitor care si-a definit stilul, detine controlul naratiunii si are desaga plina cu povesti. Sint multe si interesante, asa ca nu pierde vremea lungindu-le pentru a obtine un roman. A demonstrat deja ceea ce avea de demonstrat in directia asta.

     

Cu alte cuvinte, fara a iesi din canoane si fara sa epateze, cartile lui au un ceva care scapa intelegerii imediate. Toate astea, pentru ca Radu Mares e un profesionist al insinuarii prin detaliu. El construieste pe un esafodaj realist-psihologic, ce se va ramifica in directii ambigue. Faptul se observa mai limpede in prozele recente din Sindromul Robinson. Impresia e ca, in intentie, cele patru povestiri ar fi alcatuit un roman la care autorul renunta din lipsa de coeziune. (…) In volumul de fata nu risca si lasa o aparenta autonomie a prozelor sa fuzioneze intr-un plan conceptual, orientat in jurul pindei si a seductiei.

     

Doua romane foarte bune – Cind ne vom intoarce si Deplasarea spre rosu –, iar acum unul de proza scurta, excelent, Sindromul Robinson (Editura Polirom, 2014) il repozitioneaza, din mers, in topul autorilor romani de proza. Patru povestiri scrise intr-un registru stilistic de mare finete (…), patru povestiri ce relanseaza pofta pentru marea arta literara. Fara teme sociale sau politice care sa paraziteze textele. Fara subiecte exotice, proza lui Mares se genereaza din insusi conturul imediat al vietii si al mortii. Mister mult, poezia cerului si a pamintului, a lumii, temeri si spaime, dar si cerul instelat peste o lume contorsionata. De meandrele evenimentelor, ale intimplarilor. O proza de limba germana scrisa direct in romaneste, umbra lui Thomas Mann, cel din povestiri, si nu cel din romane. Sindromul Robinson intra in mod cert in competitia cartilor anului 2014.

     

As spune ca Sindromul Robinson se incadreaza intr-o productie de text care mizeaza, si ea, pe aceasta miscare inversa: structurarea vizeaza destructurarea, desfigurarea. Textul se „organizeaza“ pentru a indica reziduul, punctul orb din care porneste drumul catre sens. (...) Cele patru capitole sint construite cu ajutorul unei fine arte a suspansului. (…) Aveam impresia, citindu-l pe Radu Mares, ca practica o dubla ironie (sau o ironie cu mai multe niveluri), prima fiind legata de acest continuu refuz de a acorda un sens sau altul lucrurilor pe care le face sa se deruleze in fata cititorului, un continuu refuz de a face ca textul sa „esueze intr-un impas special amenajat“ (in termenii lui Deleuze si Guattari). Tocmai pentru ca exista posibilitatea atitor „verosimilitati“, pina la urma nu mai este valabila niciuna, sau iti dau senzatia ca insasi a alege intre ele e un act absurd. Si din nou, verosimil. De unde si al doilea nivel al ironiei, care mi se pare ca vizeaza direct cititorul, in mod continuu tachinat, intretinind „de dragul lui“ iluzia unei povesti care se va spune. De fapt, totul e o conspiratie, un complot, iar povestea (promisiunea unei povesti) – o momeala. Radu Mares reuseste sa inverseze mecanismul mai sus amintit; in acest fel, nu e vorba de povestea unui complot, ci de complotul unei povesti care, pentru a ramine un complot, trebuie sa nu se spuna, nu pina la capat. Daca ar fi sa ne jucam retoric, am putea spune ca „povestea“ e aceasta nespunere, e cea a acestei nespuneri. O nespunere, culmea, aproape lineara.