Monologurile neîmplinirii

     

Intregul volum este, de la inceput pina la sfirsit, o lectie de modestie care vizeaza, deopotriva, operatia fina in zonele, poate, sensibile ale artistului, in neimplinirile vazute cu justete si acceptate, si pilda data, printre randuri, nu doar generatiei tinere, dar si celor mai in virsta (…) Demersul logic, dar dublat intotdeauna de incintarea prin cuvint, face usoara apropierea dintre cel care scrie si cel care patrunde in text. Pina la ultimul rind, George Banu se arata a fi un om care propune, un ginditor care e departe de a detine adevarul absolut, insa caruia cel mai mult, parca, ii place sa ofere celui care se afla de partea cealalta a paginii – spre a gindi impreuna. Nu numai teatrul se face impreuna, dar si actul scriere-lectura e tot unul implinit impreuna. Apoi este si o evaziune, o rupere din timpul real si o alunecare in mrejele binefacatoare ale scriituri; e o evaziune in care se profileaza din nou criticul in neincetata sa cautare de a analiza si de a defini, din unghiuri diferite teatrul, acel „interstitiu intre viata si vis” (p. 57). Il auzim din departarile secolelor pe Segismundo al lui Calderon, pe Hamlet din Elsinor sau pe Faust in pamintul lemurilor incercand in clipa mortii sa inteleaga daca a trait cu adevarat sau a fost o inchipuire. Intre viata si vis – teatrul.

     

Refuzînd excesul, George Banu vrea să-și delimiteze și să-și înțeleagă spațiul personal în contradictoria lume a teatrului și, cumva, în afara ei. Găsim în Monologurile neîmplinirii o confesiune echilibrată, de un lirism bine temperat de recursul necesar la luciditate, despre acel entre-deux în care s-a așezat criticul pentru a vedea mai bine teatrul și pentru a construi mai bine. Această alegere hotărîtoare a sa amintește inevitabil de critica de identificare, îmbrățișată în literatură de strălucitul grup de la Geneva, și de privirea critică, așa cum o definea Jean Starobinski, splendid gînditor despre literatură și nu numai, reprezentant al acestei orientări. Și la George Banu participarea este cheia care deschide drumul spre plăcerile teatrului, căci despre plăcerile pe care el le aduce este vorba, de fapt, și, implicit, despre doza de hedonism a iubitorului de artă care nu vrea să rateze nimic din ce l-ar putea bucura.

     

Recurgînd la transfer, slujindu-se de el atunci cînd a scris ca nimeni altul despre actorii, despre regizorii, despre scenografii unici, George Banu şi-a pregătit statutul de critic unic. De critic ale cărui scrieri le parcurgi cu emoţia şi încîntarea resimţite doar atunci cînd citeşti literatură. O emoţie şi o încîntare ce nu pot fi însă defel reprimate cu toate că ştii foarte bine că ceea ce citeşti nu e nicidecum ficţiune. Emoţie şi încîntare ce iau forma unei exaltări bine temperate şi care îţi dau ţie, cititor, iluzia că, graţie impactului cu pagina tipărită, ai devenit instantaneu mai deştept. Exaltarea nu presupune nicidecum, atunci cînd e vorba de George Banu şi de scrisul lui, abandonul lucidităţii. Ea, luciditatea, însemnînd altceva decît hipercriticismul, a fost, cred, permanenta poliţă de asigurare, necontenita garanţie a succesului acelui repetat, continuat, definitivat entre-deux. Şi pentru că vorbeam despre luciditate, cred că suprema lecţie în domeniu a primit-o profesorul care sînt citind a treia secvenţă a Monologurilor neîmplinirii, secvenţă intitulată „De ce nu am devenit profesor?”. Un manual informal al depăşirii stereotipurilor din domeniu. Monologurile neîmplinirii e o carte al cărei spirit şi a cărei esenţă sînt cel mai bine rezumate – cum altfel? – de George Banu însuşi. O carte a „eşecurilor reciclate”, care odată împărtăşite îi îngăduie teatrologului să le devină „paznic”.