Mercedes-Benz

     

Romanul este o lunga scrisoare-omagiu adresata lui Bohumil Hrabal, povestind viata a trei generatii de polonezi de-a lungul unui secol, prin intermediul masinilor pe care le folosesc.

     

Receptivitatea fata de tara invitat (Polonia) se vede in publicarea unuia dintre cei mai cunoscuti scriitori polonezi contemporani, Pawel Huelle, cu un volum de proza scurta, Eram singur si fericit, si reeditarea unui roman scurt – Mercedes-Benz, ambele cu incarcatura autobiografica, ambele transpuse de aceleasi traducatoare:Radoslawa Janowska-Lascar si Mihaela Cornelia Fiscutean.

     

Proza, pentru mine, nu a fost niciodata o evadare. Nu am vrut niciodata sa fug. In plus, ma consider un scriitor realist. Poate pentru ca mi-a placut sa-i citesc pe scriitorii rusi din secolul al XIX-lea. Personajele care apar in povestiri sint personaje reale, cum ar fi matusa Ida sau verisorul Lucian, sint personaje care au trait clipe grele si in perioada comunista, si in vremurile de dinaintea razboiului; este vorba despre niste oameni dati la o parte, pe care sistemul de pe atunci ii arunca la marginea societatii. Se cuveneau sa fie povestite, si au capatat o frumoasa forma literara. (...) Mercedes-Benz asa a fost scrisa. Exact asa. Fara virgule, fara puncte; redactorii au fost cei care, in momentul in care au citit textul, au spus ca nu-l pot lasa fara semne de punctuatie. Iar eu le-am spus ca nu ma intereseaza, sa faca ce vor. Insa scrisesem asa tocmai pentru a reda ideea de scriere automata a lui Hrabal.

     

Ce e adevarat din romanul Mercedes-Benz? Totul. Povestea se opreste in ’39, inainte sa inceapa razboiul, o perioada ingrozitoare pentru familia mea, care e de origine polono-evreiasca. Totul e adevarat, prima lectie pentru permisul de conducere, chiar si cind am fumat iarba. Cind te duci la cursuri pentru permisul de conducere, te intreaba la ce instructor vrei sa te inscrii. Toata lumea alegea instructorii-barbati, era o sigura instructoare, dar nu se ducea nimeni la ea – si femeile, si barbatii voiau sa invete sa conduca de la un instructor. Mie mi-a parut cumva rau ca nu are elevi, asa ca am fost singurul care s-a inscris la ea. Era o femeie foarte frumoasa, tinara; cind am vazut-o coborind din masina, mi-am zis Ce bine ca am ales-o pe ea! E adevarata si povestea cu Mercedes-ul de dinainte de razboi, si cea cu Citroenul bunicii Maria.

     

In ceea ce ma priveste, romanul Mercedes-Benz este un roman complex incadrat in pagini putine. Frazele lungi, interminabile si puzderiile detaliilor amintesc de scriitura lui Javier Marias. Romanul dezvaluie povestea a trei generatii unite de masinile care le-au trecut prin miini, dar ceea ce mi se pare si mai interesant ca, desi tehnica folosita este cea de ”poveste in poveste”, ambele invelisuri narative se impletesc in jurul singurului lait-motiv: masinile Mercedes-Benz. Astfel, se face ca ne trezim in timpul unor ore de condus la scoala de sofer, in care naratorul, desi habar n-are sa puna mina pe volan, se lasa sedus de farmecul instructoarei sale, domnisoara Ciwle. Aceasta devine partasa la harul elevului sau de a relata povestea de dragoste a bunicilor si apoi a parintilor lui in Polonia socialista. Pe alocuri, sint intimplari care stirnesc umorul, pe de alta parte, avalansa detaliior si tendinta lui Huelle de a uita unde este punctul si virgula, te face sa iei frazele de la cap din nou si din nou. Cu siguranta nu poti citi cartea asta in metrou, pentru ca nu exista atitea statii a cite fraze kilometrice are Huelle. Partea interesanta este ca naratorul povesteste toate acestea mentorului sau, scriitorului Bohumil Hrabal, fara sa se impiedice in cronologia detaliilor si sectionind impecabil logica evenimentelor.