Opere III. Teatru

Pentru volumul al III-lea, Simona Popescu si l-a asociat, in ipostaza de co-editor, pe Ion Cocora. Care este nu doar unul dintre cei mai buni cronicari de teatru ai ultimelor decenii, ci si promotorul de facto al redescoperirii dramaturgiei lui Gellu Naum, dupa 1989. Asocierea lui la editie reprezinta, pe linga un gest firesc de reverenta profesionala, si un cistig in materie de aparat critic, caci cronicarul dramatic era, probabil, cel mai potrivit a alcatui tabloul receptarii teatrului lui Naum. Structura si principiul volumului de teatru sint aceleasi cu cele urmate de Simona Popescu in primele doua volume ale editiei, dedicate poeziei si, respectiv, prozei. Si anume, 1) reunirea in sumar exclusiv a operei antume a lui Gellu Naum, 2) relegarea textelor „de nisa” si a proiectelor nefinalizate intr-un volum aparte, al IV-lea, si 3) alcatuirea unui aparat critic transparent si usor de utilizat. Si, tot ca in primele doua volume ale seriei, prefata Simonei Popescu – de fapt, un autentic studiu introductiv – este cheia de bolta a acestui aparat critic, propunind, concomitent, o mostra de close reading si o demonstratie de critica „palimpsestica”, in care opera lui Naum este interpretata din perspectiva influentei ei asupra evolutiei ulterioare a poeziei romanesti. (...) Literatura dramatica nu a fost, pentru scriitor, nici un refugiu in fata exigentelor realismului socialist – pe care le-a satisfacut in alte creatii, de care ulterior s-a distantat –, nici un experiment gratuit. Naum incepe sa scrie teatru in 1945, adica imediat ce rasturnarea dictaturii antonesciene a permis grupului suprarealist (care-i mai cuprindea pe Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Paun si D. Trost) sa iasa la lumina, cu un nou program de reforma a artei. Teatrul, prin urmare, nu e un violon d’Ingres, ci se inscrie in aceasta logica a reconstructiei literaturii pe bazele acelei „dialectici a dialecticii”, pe care Paul Paun si D. Trost o anuntau in manifestul cu acelasi titlu.

Daca se poate vorbi despre influente in dramaturgia (sau „dialogurile lirice”, cum singur le numea) lui Naum, acestea vin mai curind din teatrul de avangarda, de la Apollinaire la Tzara, Roger Vitrac, Artaud si Jarry. [...] Dar cine a citit macar citeva poeme ale lui Gellu Naum (ca sa nu mai zic de Zenobia) recunoaste imediat tonul si tipul de sensibilitate...

Volumul de Teatru, realizat impreuna cu Ion Cocora, redefineste literatura lui Gellu Naum in sensul unei literaturi a comunicarii, a transcenderii si a prieteniei; aventura reeditarii, inceputa in 2011 cu Poezii si continuata cu Proza (2013) este astfel aproape de punctul cel mai inalt al ei; va urma un al patrulea volum, dedicat scrierilor teoretice si miscelaneei, prilej pentru vizitarea laboratorului poetic.

Inainte de a pleca, l-am insotit pe poet prin templul casei sale. Un traseu initiatic pe care-l parcurg, in mod ritual, de fie­care data cand am prilejul. Camera sa de lucru, spiritualizata, suspendata ca o na­ce­la in vid („Vino!, doar de aici se vede apu­sul soarelui”), este intesata de arta su­pra­realista: de la Victor Brauner si Jacques Herold pina la Dan Stanciu si Gheorghe Ra­sovszky. Pe birou, langa masina de scris, observ un anunt: „Ocupat de un pa­sager in tranzit”. In alta incapere – obi­ec­te de arta populara asiatica, africana, roma­neasca. Si, in sfirsit, „muzeul din pe­rete”: vitrine cu inestimabile piese ar­heo­logice (Cultura Gumelnita, Cucuteni, Bo­ian, Garla Mare etc.), buna parte dintre ele gasite chiar de poet, printr-o miraculoasa si mediumnica intuitie.