Femei singure

     

Un volum cu o scriitura aparte si un univers populat de singuratate (nu numai a femeilor, asa cum sugereaza titlul), decadenta si ultima solutie posibila pentru o viata fara sens: sinuciderea.(…) Atentie, asta nu inseamna ca nu va sfatuiesc sa-l cititi – macar pentru faptul ca e o carte semnata de Pavese, un volum din care puteti invata lucruri noi despre realitatea italiana de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, veti vedea, in imaginatia voastra, burghezia macinata de degradare morala dintr-un oras de provincie, veti asista la conversatiile din saloanele vremii, veti calatori prin imprejurimile Torino-ului, veti merge, alaturi de personaje, la diferite petreceri, cazinouri, nopti in ateliere de pictura, in hoteluri sau pe plaja, veti fi martorii discreti ai partidelor de sex aprinse si veti asista la lungi discutii existentialiste.

     

Roman in alb si negru, denotind stilistica intempestiva si intentionat brutala a unor filme felliniene, desi transformat in film de catre Michelangelo Antonioni, Femei singure afirma un scriitor veritabil macinat de propriile drame intelectuale si emotionale. Tema suicidului din roman anunta gestul pe care Cesare Pavese avea sa-l comita doi ani mai tirziu. (...) Nimic romantic in acest roman neorealist, foarte fotografic, grav si foarte… italian, conturind niste ani cenusii care se ridicau pe ruinele razboiului cita vreme: „Viata e lunga, i-am spus. Lumea n-au facut-o indragostitii. In fiecare dimineata incepe o alta zi”.

     

Citind romanul Femei singure, te gindesti la varianta meridionala a spleen-ului, acel cheag de trairi difuze, greu de tradus in cuvinte, dar clare prin efectul final: plictisul, apatia, despresia si paralizia oricarei actiuni. Asemenea unui cheag, apasa pe constiinta personejelor, blocind irigarea ei cu sensurile profunde oferite existentei. Desi au trecut prin dramele unui razboi, personajele descrise de Pavese ramin mondenii hedonisti, care se lacomesc in fata senzatiilor placute, dar fara a le mai savura. Ele stiu ca se pot infrupta fara limite din tot ce poate fi risipit fara prea multe remuscari, de la blanuri, la calatorii pe Riviera si petreceri oricind au chef de o companie numeroasa in care sa se piarda, consuma totul din inertie, plutind intr-o agonie a plictisului frumos poleita si acoperita de materiale pretioase, ca intr-un pictorial dintr-o revista de moda simandicoasa, in care siluete cu priviri pierdute, de fiinte inaccesibile si decadente, sint inconjurate de luxul vazut prin ochii celui greu de impresionat. (...) Femei singure a ramas, mai presus de toate, imaginea burgheziei italiene de dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial si un portret cinic al orasului Torino, unde s-a format si Cesare Pavese.

     

Femei singure e un roman in care Pavese a pus mai toate temele ce il obsedau in ultimii sai ani: succesul si importanta in societate, ratacirea si neantul, raporturile intre arta si realitate, intre iubire si sex, intre libertate si constringeri. A fixat drept cadru atmosfera in care el insusi traia atunci, la Torino, in anii imediat postbelici si si-a ipostaziat gindurile in mai multe personaje feminine. (…) Desi realitatea filtrata prin grila obsesiilor pavesiene (munca obositoare, sinuciderea, sexul nesatisfacator, frumusetea vietii etc.) e datata prin urmele razboiului, marcile de masini, ciorapii de matase ca lux suprem sau snobismele la moda atunci, tematica ramine pregnanta si azi, ca o colina. O colina pe care sta diavolul.

     

Cesare Pavese scrie atit de frumos despre tot ceea ce conteaza – viata, dragoste, arta, moarte – incit fiecare pagina, pe care excesiv de generos a lasat-o lumii, trebuie ocrotita si inteleasa drept ceea ce e: o sensibilitate pe cale de disparitie, o privire lucida, deci tragica, asupra oamenilor si faptelor, tuturor oamenilor si tuturor faptelor.  Femei singure e o carte splendida, in ciuda deznodamintului, este – ca sa folosesc o metafora aproape pavesiana – intocmai ca un soare de aprilie aprinzind integral cerul.