Drumul către isihie. Ispita lecturii

     

Prin întinderea operei, amplitudinea spiritului, varietatea abordărilor, conştiinţa convenţiilor şi erudiţia impresionantă şi prin etica scrisului – acea cultură a „citatului asumat” pe care un Gheorghe Grigurcu o mai regăsea în cultura română doar la Călinescu şi la Negoiţescu –, credem că reiese foarte clar faptul că amintita contribuţie culturală a lui N. Steinhardt nu se poate concentra în mod real şi activ asupra criticii literare, după cum nu poate fi redusă nici la ipostaza unui simplu glosator literar, deşi această dimensiune o poate uşor, dar fără mari beneficii, îngloba. Alături de unanim recunoscutele îndeletniciri ale eseistului şi memorialistului, formula polifonică, flexibilă, integratoare, dar şi cu adevărat capabilă a-i reda cu demnitate şi fidelitate amplitudinea culturală, pe care o propunem aici, este aceea a criticii culturale. Astfel vom putea încheia prin a răspunde unei întrebări de dicţionar, pe care şi-au adresat-o şi alţi critici (între ei, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Alex Ştefănescu şi mulţi alţii), interogaţie ce poate fi rezumată cît mai simplu în următoarea formă: „Ce reprezintă şi prin ce a reuşit Steinhardt să se impună, la modul paradigmatic, în cultura română?”. Răspunsul cel mai sintetic pe care îl propunem este următorul: Steinhardt este un eseist interbelic convertit la existenţialism şi mai apoi la creştinism, un critic cultural erudit, dar inegal, şi, totodată, un memorialist de excepţie al literaturii noastre.