Cîteva lucruri despre tine

Romanul lui Florin Irimia este bun in intimitatea paginilor, unde el a pritocit citeva fraze, paragrafe, uneori, care se cer notate in carnetele, postate ca maxime destepte pe retelele de socializare.

Mi-a placut mult ca atmosfera acestui roman se apropie de cea a filmelor noir din perioada lor de gratie, iar Florin Irimia, prin vocea personajului sau, isi asuma vocal aceasta experienta. Referirile la filmele noir sint prezente aproape in fiecare capitol, iar personajul principal are o fascinatie (pozitiva sau negativa, depinde cum o privesti) pentru mari regizori precum Woody Allen sau Roman Polanski, dar si pentru relatiile lor controversate cu femei/fete mult mai tinere. Din acest punct de vedere, Citeva lucruri despre tine este un roman filmic, care trebuie citit atit de catre iubitorii literaturii romanesti contemporane (unul dintre romanele anului 2014, parerea mea!), dar si de indragostitii de fenomenul cinematografic (...) Concluzia: mi-a placut mult Citeva lucruri despre tine si, desi este un roman mai mult confesiv, care descrie stari sufletesti mai degraba decit actiuni sau evenimente, este alert si nu te plictisesti nicio clipa. Personajul principal, desi depresiv in ultimul hal si introvertit in relatii, se dezlantuie in convorbirea sa cu „doctorul”, expunindu-si sincer toate problemele existentiale pe care nu si le-a explicat pina acum, intr-un mod extrem de inteligent si, de ce nu?, realist (dar asta depinde de interpretarea si trairile fiecarui cititor). Am selectat atit de multe citate incit acest personaj nu poate fi altfel catalogat decit inteligent, viu, adevarat.

Pe de o parte as putea zice ca Damian era demult in mine, asteptind sa-i dau cuvintul. Ca Damian este, daca vrei, my sinister twin, vorba lui Margaret Atwood. Si ca eu insumi sint deprimat, deprimat cronic vreau sa spun, deprimat de 38 de ani de viata in Romania. Pe de alta parte, as putea zice ca n-a fost usor deloc sa creez un personaj atit de diferit de felul meu de a fi, ca a fost un pariu cu mine insumi, o provocare, o lupta constanta intre a merge mai departe si a renunta. Voi spune doar ca au existat mai multe proiecte, dupa Fereastra. In final, a ramas acesta.

Aproape orice roman e un melting pot unde se combina de-a valma realitati traite si realitati imaginate. Nimic nu e real pina la capat, scrisul e obligatoriu re-prezentare pentru ca viata e obligatoriu re-prezentare. Nu poti pretinde niciodata ca ai inteles ceva „cu adevarat“, exact asa cum s-a intimplat, ci cel mult asa cum crezi tu ca s-a intimplat. Romanul meu chiar cu asta se ocupa, e un fel de case study despre imaginatie si limitele sale. La final, personajul nu-si poate imagina viata decit in felul in care o face. Altfel spus, devine victim propriei sale imaginatii, a propriei sale limitari, care ii ofera o singura iesire din ceea ce el simte a fi o uriasa si necrutatoare plasa de paianjen in care s-a prins.

Si de-aici iesim din poveste pentru a intra in literatura de-a dreptul. Fara a fi canonica, scriitura lui Florin Irimia respecta niste reguli. Este indrazneata si chiar provocatoare pe alocuri, desi tradeaza in repetate rinduri – dar de asta iti dai seama abia ulterior – o premeditare atenta. (...) Trecerile de la un capitol la celalalt sint calculate, caci, dupa ce induc o mica rutina, redefinesc pe alocuri discursul si provoaca cititorul la reconstituirea time line-ului. Mixul de scene tensionate cu flashback-uri, introspectii si proiectii are darul de a crea suspans. Iar strategia narativa este sustinuta stilistic, putem zice relaxati, bine. Autorul reuseste sa tina lucrurile sub control chiar si atunci cind face escapade adinci in psihologia relationala si in psihologia de cuplu, ori cind denunta capcanele si rateurile mintii, lucruri care pot duce la vale iubiri ce promit a fi mai mult decat trainice. Pe bune, sint zonele cele mai fertile pentru rateuri stilistice, insa Florin Irimia arata ca stie cum sa se pazeasca.