Stalin. Curtea țarului roșu

     

Acum avem la indemina o alta cercetare, ceva mai veche, din 2003, dar la fel de consistenta si de incitanta, despre un personaj care nu a pierdut nici azi interesul cercetatorilor, dar nici pe cel al marelui public, mai ales cel din Estul Europei. Stalin. Curtea tarului Rosu (Editura Polirom, 2014, cu sprijinul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romi nesc, traducere din engleza de Catalin Dracsineanu) acopera nu doar viata si destinul politic al unui om cu multe pacate, dar reuseste sa explice si ce se intimpla in proximitatea unui autocrat. Cum un simplu om devine un monstru obsedat de putere, cum un om cu calitati mediocre poate decide viata si moartea a milioane de oameni. Cum temerile, neincrederea si suspiciunea devin un mod de viata. Cum viata personala si cea de familie devin secundare, cum obsesiile, fobiile si maniile sint cultivate de batalioane de lingusitori si functionari obedienti care contribuie la cultul personalitatii. Citeva fotografii sint sugestive. Afectiunea fata de o femeie sau un copil se transforma, pe nesimtite, in indiferenta si egolatrie. Titlurile subcapitolelor sint sugestive, de la „Cheflii: Stalin si Kirov” (care va fi asasinat din ordinul lui Stalin!) si pina la „Marele Joc: Hitler si Stalin” sau la cel final, „Tigrul jigarit (1949-1953)”, si relateaza in amanunt detalii putin cunoscute din viata acestui om politic. Dar si a acolitilor sai, apropiati la un moment dat, dar lichidati mai tirziu, cind nebunia ii dadea tircoale lui Stalin.

     

Prima carte tradusa la noi, Stalin.Curtea tarului rosu, (Polirom, Iasi, 2014) constituie ceea ce am putea numi o „istorie de curte”. Cit de bine se potriveste sintagma realitatii sovietice se poate vedea capitol cu capitol, insa curtea tarului rosu a marcat in esenta ei cel mai influent dintre totalitarisme, cel sovietic. Istoricul e preocupat de metabolismul totalitar, de dinamica puterii si mecanismele ei, dar o face detaliind asupra personajelor care alcatuiesc aceasta mare familie bolsevica. Nu cred ca exista o carte care sa ne introduca in atmosfera de familie politica mai bine decit cea a lui Montefiore. Sergo, Kirov, Buharin, Molotov, Vorosilov, Visinski, Ejov, Iagoda, Beria etc. apar in datele lor civile, in preocuparile lor cotidiene, inseparabile de politica, iubind, mincind, birfind, curteni intriganti si in acelasi timp familisti. Si mai sint si sotiile, fii si fiicele, amantele lor care fac parte din acest tesut familial impregnat incetul cu incetul de politica ca de o toxina care ucide mai lent sau mai rapid. Stalin nu este de la bun inceput „tatucul”, nici liderul maxim, inatacabil, intangibil, divinizat. El este cel care devine in mijlocul revolutionarilor bolsevici Stalin, zeul crud si insingurat. Montefiore ne prezinta un Stalin incredibil de uman, autodidact, iubitor de literatura, un cititor fervent, implacabil, dar cu rezerve de tandrete nebanuite, un sot iubitor si un parinte atent, in acelasi timp setat pe o neobosita lupta politica impotriva inamicilor reali sau doar potentiali. Totodata, istoricul lanseaza o serie de ipoteze tulburatoare, printre care si aceea ca sinuciderea sotiei, Nadia, constituie declansatorul metamorfozei care-l aduce in scena pe celalalt Stalin, cel care va deveni artizanul Marii Terori. (…) Daca istoria s-a prezentat vreodata in fata ochilor nostri ca un veritabil roman de aventuri, atunci, Stalin.Curtea tarului rosu este, in orice caz, unul dintre cele mai bune.

     

Personalitatea acestui lider nu este oglindita din perspectiva observatorului si nici nu se margineste la stricta acumulare de date biografice care au marcat perioada ce se intinde din 6 decembrie 1878, data reala a nasterii lui Stalin, pina la 5 martie 1953, cind peste destinul tiranului de la Kremlin a picat cortina. Simon Montefiore descrie viata, obiceiurile, abuzurile, povestile de dragoste, meschinariile si intrigile tesute intr-o plasa mlastinoasa din spatele zidurilor de la Kremlin, de unde puteau razbi fie doar cei puternici (a se citi abili), precum Molotov, Hrusciov, Jdanov sau Mikoian, fie cei slabi, care paraseau scena cu picioarele inainte, executati din ordinele „Tatucului”.

     

Volumul scris de istoricul britanic Simon Sebag Montefiore ofera o imagine foarte complexa atit a psihologiei lui Stalin (prin intermediul careia se poate incercasa se inteleaga ratiunile sale de stat si politice, care au afectat sute de milioane de oameni), cit si a oamenilor care i-au fost in jur. Exista, fara indoiala, o interdependenta intre Stalin si „boierii” sai sovietici. Rodul unor multi ani de cercetare, beneficiind de deschiderea unor fonduri arhivistice inedite din Rusia, dar de interviuri luate ultimilor supravietuitori ai perioadei si a urmasilor curtenilor lui Stalin, Simon Sebag Montefiore a reusit sa surprinda in intreaga ei complexitate dramatismul uneia dintre cele mai singeroase perioade din istoria umanitatii. Stalin a avut un trecut revolutionar sulfuros care si-a spus cuvintul asupra intregii sale vieti politice, mai ales la nivelul (lipsei) increderii fata de ceilalti. Putin probabil ca in viitor intreaga istorie a secolului trecut sa fie inteleasa fara obligatoria lectura a cartii lui Simon Sebag Montefiore.

     

In cartea exceptionala pe care v-o recomand, Montefiore, celebru specialist de la Cambridge, depaseste interpretarile traditionale de tip alb-negru, pentru o viziune istorica aplicata, in care sa se imbine efectele fascinatiei exercitate de utopie, cu actiunea (i)responsabila a indivizilor fanatici ce vor sa o transpuna in realitate. Stalin este, in opinia istoricului, un tip unic (chiar daca odios), care a stiut sa-si canalizeze paranoia catre utilizarea mai multor „valori”, inclusiv moartea, ca instrumente ale actiunii politice. El a intuit ca aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de „ordin militaro-religios”, Partidul, pe care l-a modelat si dirijat inca din perioada eclipsei lui Lenin. Un conducator abil, ferm si fanatic in credinta nu poate insa actiona daca tovarasii lui, fie si temporari, nu-i impartasesc crezul si nu intra in competitie pentru a obtine confirmarea Sefului. De aceea Montefiore aduce in prim-planul naratiunii istorice grupul de sicofanti ce au insotit – cu primejdiile si pedepsele de rigoare – periplul prin viata al lui Iosif Visarionovici, cautind mereu sa-i intre in gratii, sa-i prevada dorintele, sa-i exacerbeze pina la monstruos concretizarea lor.