Tranziția. Primii 25 de ani

Nu este cazul aici: Vartan Arachelian si Alina Mungiu-Pippidi analizeaza, impreuna, o perioada istorica atit de complicata cum este cea care va deveni, curind, un sfert de secol de la momentul Decembrie 1989. Sint douazeci si cinci de ani cu evenimente, episoade, secvente si aspecte socio-politice inimaginabile in contextul totalitar al epocii trecute. E vorba chiar despre epoca noua a Romaniei, cu elementele si problemele ei, iar problemele sint ale noastre nu numai la modul generic, abstract, ci si in cel concret si particularizat. Fiindca am parcurs acest sfert de secol, l-am trait aici, in Romania, ma simt implicat in cartea celor doi intelectuali despre obsedanta Tranzitie romaneasca si inventarul ei, parca nesfirsit, de subiecte.

Cartea, pasionanta deopotriva prin documentare, aplicatie si analiza interpretativa, mi-a confirmat punctul - esential - de unde vine neintelegerea. Sint doua epoci, doua sisteme in care cei din generatia Alinei Mungiu-Pippidi si cei din generatia lui Vartan Arachelian s-au format si la care s-au adaptat, intrucit nu iti alegi epoca in care traiesti, ci un anumit parcurs posibil in ea. Problema nu este ca pluralismul democratic a venit dupa totalitarismul ceausist; problema este ca o parte din cei confruntati cu ambele epoci nu sesizeaza diferentele structurale dintre ele. Tranzitia. Primii 25 de ani ii ajuta sa le sesizeze si sa le adinceasca pe cont propriu. Prin fata noastra trec personaje ocurente si recurente ale Romaniei postrevolutionare, probleme care s-au pus si inca se pun, episoade pe care le uitasem si secvente de neuitat, detalii semnificative… (…) Expertiza Alinei Mungiu-Pippidi si profesionalismul lui Vartan Arachelian se pun in valoare reciproc, captind si mentinind interesul cititorului de la prima la ultima pagina a cartii.

Cartea, absolut remarcabila, se mentine la acest nivel de profunzime si de precizie descriptiva, cu evitarea cliseelor si a explicatiilor comode, in favoarea adevarului istoric, politic, social, economic, cultural, in sens larg – si a explicatiilor de adincime.

Cine vrea sa-si aduca aminte ce ni s-a intimplat in acest sfert de secol, in reconstituirea si interpretarea Alinei Mungiu, probabil ca va retrai si emotia marilor dezbateri din toti acesti ani, si sperantele si deziluziile pe care le-au avut, incepind din decembrie 1989 si ajungind pina in august anul trecut. In cartea asta, evident, e vorba si despre Alina Mungiu si despre fratele ei Cristian, regizorul, cite ceva din copilarie si despre familie, putin din studentie si din scurta ei cariera de medic rezident, apoi gazetaria, experienta de la TVR, activismul civic si cariera ei universitara. Toate astea insa fara multe detalii, ci mai mult ca puncte de reper ale traiectoriei sale publice, care s-a intersectat deseori cu politica si cu politicienii care au condus Romania in acesti 25 de ani. Cartea ar fi avut de cistigat daca paginile de marturii ale Alinei Mungiu-Pippidi ar fi fost mai numeroase, fiindca talentul ei de povestitoare functioneaza excelent si aici, iar in rarele momente cind face portretul vreunuia dintre cei pe care i-a cunoscut rezultatele sint memorabile.

Povestesc acolo (in carte, n.r.) cum eram tinar medic stagiar intr-o clinica universitara de psihiatrie si cum am devenit, peste noapte, ziarist si editorialistul unicului cotidian din Moldova, transformat din revista studenteasca Opinia studenteasca. Asta a fost revolutia mea, o revolutie a ziarului nostru studentesc cultural si desident, transformat intr-un cotidian de actualitate, si eu, tranformat din medic psihiatru in ziarist. Asa ca a fost o mare revolutie. Cum mi-o amintesc azi? Evident, ca pe un moment cu totul exceptional, n-am dormit doua saptamani si nu simteam nevoia sa dormim nici in continuare. A fost ceva absolut unic, greu de imaginat pentru cine n-a trait asemenea momente.