În numele Tatălui (și al Fiului)

     

Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit de la cei care mi-au citit cartile, iar aceste reactii vin de la tot felul de oameni, este ca personajele mele feminine sint foarte puternice, foarte reale si foarte diferite de alte personaje feminine create de alti scriitori. Cumva am reusit sa intru sub pielea acestor personaje feminine. Nu am idee cum am facut asta, dar e ceva ce au observat foarte multi cititori ai mei. E un comentariu facut si de femei, si de barbati, dar mai ales de femei. Observ ca alti scriitori, atunci cind vor sa construiasca un personaj feminin, se lovesc de dificultati care nu exista pentru mine. Unii se pricep la fotbal, altii la alte lucruri. In numele Tatalui (si al Fiului), romanul care a fost tradus in romana, e insa o carte aparte, diferita, nu prea apar femei in ea, e o carte care chestioneaza masculinitatea.

     

Nu i se poate lipi o singura eticheta. Culmea, aceasta „varza” literara este calita atit de bine, incit rezultatul e naucitor. Nu degeaba cartea a fost recompensata cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatura in 2011, zic eu. (...) Immanuel Mifsud este un scriitor atipic, multipremiat, care inoata cu pricepere in mai multe genuri literare (separat sau in acelasi timp) si merita sa fie cunoscut de publicul roman. Cartea lui, In numele Tatalui (si al Fiului), o dovedeste cu prisosinta.

     

Vei citi In numele Tatalui (si al Fiului), de Immanuel Mifsud, intr-o ora, dar nu o vei uita intr-o viata. Poemul in proza, de o suta de pagini, al fiului catre un tata astfel rememorat, imi pare scrierea ideala.

     

Dialogul lui Immanuel Mifsud cu tatăl său mort este, de fapt, o lungă dare de seamă cvasi-sentimentală cu refren din cîntecul de război al lui Lili Marlene, o confesiune („credeam că numai eu plîng, că numai eu fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac”) ușurată de absența pe care numai scrisul o poate transforma într-o ștafetă a vorbelor înnodate pe hîrtie în ciuda timpului („voiai să scrii povestea ta, astfel încît, într-o zi, fiul tău să scrie povestea poveștii tale”). Un dialog-confesiune pe care și muzicianul Roger Waters, cel rămas de mic orfan de tatăl mort pe front undeva în Italia, l-a transformat în artă, mai întîi în albumul The Wall înregistrat cu trupa Pink Floyd, apoi în filmul omonim regizat de Alan Parker, film despre pierderile războiului la care tatăl lui Immanuel Mifsud își duce propriul fiu și se lasă văzut plîngînd. Copilul Immanuel Mifsud înregistrează acel moment de slăbiciune al tatălui său care plînge („Eric Fletcher Waters a luptat în același război ca și tine, sub aceeași Coroană, împotriva acelorași demoni”), spre deosebire de Roger Waters, care a deplîns toată viața pierderea prematură a tatălui său. Această punere în abis datorată pînzei pe care este proiectat filmul este o imagine frumoasă a dialogului peste timp și o bună metaforă a intertextualității cărții. La fel ca în cîntecele lui Roger Waters, dar într-un registru mai puțin măreț, Immanuel Mifsud o aduce pe scena rememorării și pe mama, întruchiparea unei Lili Marlene domestice, așa cum își continuă dialogul imaginar cu tatăl său inclusiv pe tema convingerilor lui socialiste (sînt menționate multe nume de figuri politice).