Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (ediția 2014)

     

Recent a aparut cartea lui Andrei Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si I.P. Culianu (Polirom, 2014). Este vorba despre o editie noua, mult imbogatita fata de cea din 2007. Volumul a fost lansat la Tirgul de carte Gaudeamus, de la Bucuresti. Au luat cuvintul Andrei Plesu, Florin Turcanu si autorul, moderator fiind Daniel Cristea-Enache. Andrei Oisteanu nu evita subiectele delicate. Dimpotriva. El abordeaza frontal problema derapajului spre Miscarea legionara a lui Mircea Eliade in anii ‘30, misterele asasinarii lui I.P. Culianu in 1991, relatia lui Eliade cu Miscarea hippie in anii ’60-‘70, raporturile celor doi istorici ai religiilor cu substantele stupefiante, «despartirea» lui I.P. Culianu de M. Eliade etc.

     

In cartea Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, aparuta recent la Polirom, Andrei Oisteanu abordeaza relatia dintre cei doi savanti pe cont propriu. Pe de o parte, gasim in volum amintirile autorului despre cei doi, sustinute de corespondenta si interviuri. Pe de alta parte, gasim temele predilecte ale lui Andrei Oisteanu (rolul narcoticelor in spiritualitate, revalorizarea liniei traditionale romanesti Hasdeu-Cartojan de abordare a fenomenului religios, trairea evreitatii in Romania, miscarea underground bucuresteana a anilor ’60-’70 etc.) tratate prin prisma relatiei sale nu doar cu persoanele Mircea Eliade si I.P. Culianu, ci si cu opera lor. Nu in ultimul rind, atras si el de misterul care inca invaluie crima petrecuta la Chicago pe 21 mai 1991, cind Culianu a murit de mina unui necunoscut si din motive nestiute precis, Andrei Oisteanu analizeaza faptele si isi spune parerea. Cartea lui Andrei Oisteanu este curajoasa, in sensul ca abordeaza o tema deja mitica a istoriei recente a intelectualitatii noastre dintr-un unghi foarte personal. Pe de alta parte, mi se pare ca este singurul fel in care mai poti adauga ceva nou si memorabil la «dosarul» Eliade-Culianu.

     

Andrei Oisteanu a mizat pe propriile modalitati de a se raporta la un trecut exploziv sau la episoade explozive din trecutul unor personalitati, si inainte de 1990, si dupa aceea. In aceasta privinta, il consider un inainte-mergator pentru tinara generatie de specialisti si de cercetatori care au mers, daca nu chiar pe urmele sale, macar in spiritul cercetarilor sale. Se poate observa, din chiar lectura titlurilor care au aparut sau care urmeaza sa apara in Seria de autor Andrei Oisteanu de la Editura Polirom, cit de temerar a fost, este si va fi acest cercetator, care a scris despre Imaginea evreului in cultura romana (2012), despre Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (2013), despre Narcotice in cultura romana (2014) si care a scris si acum reediteaza Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu (2014). Este anuntat in pregatire un nou titlu, Sexualitate si societate, deci din nou tabuuri, din nou presiunea unor conveniente culturale, comportamentale si atitudinale pe care un cercetator independent le supune unei analize riguroase, le demistifica si ofera specialistilor si cititorilor obisnuiti roadele acestor cercetari.

     

Pentru mine, lectura volumului a fost un prilej sa-mi aduc aminte de citeva personaje, intimplari si stupori pe care le uitasem. O sa gasiti in aceasta carte un urias buchet de informatii de tot felul – de istorie a religiilor, culturale, literare, istorice, biografice –, veti afla lucruri nestiute despre viata personala a lui Mircea Eliade, a lui I.P. Culianu, dar veti afla si lucruri care, poate, va vor uimi, asa cum m-au uimit pe mine. Andrei Oisteanu n-avea cum sa nu abordeze problema atit de delicata a aderentei lui Mircea Eliade la Miscarea Legionara in tinerete. Autorul s-a confruntat cu aceasta tema intr-o ambianta in care ea este mereu reluata, uneori cu o maxima radicalitate, alteori cu maxima ingaduinta. Este spectaculos la Andrei Oisteanu cu cit echilibru, cu cita cuviinta, cu cita rationalitate discuta subiectul. Nu se pune nicio clipa problema ca derapajul legionar al lui Mircea Eliade sa fie scuzat sau relativizat. In schimb, Andrei Oisteanu respinge teza ca acest angajament de tinerete i-a marcat lui Eliade toata opera, ca tot ceea ce citim in cartile de istorie a religiilor semnate de Mircea Eliade e marcat de acest episod, ceea ce, ca sa spun asa, ar fi un abuz hermeneutic. Echilibrul pe care il pastreaza Andrei Oisteanu in judecarea acestui caz este remarcabil.

     

A fost o buna idee de a insera imagini in aceasta editie, pentru ca astfel reconstruirea atmosferei a cistigat mult. Pe de alta parte, perseverenta autorului de a-i pune pe cei doi istorici ai religiilor intr-o articulatie in care uneori Andrei Oisteanu e «balamaua», ne permite sa-i vedem pe Mircea Eliade si pe I.P. Culianu in relatia lor dintr-un unghi nou, intr-o lumina noua. Cred ca noile capitole care au fost inserate sint contributii reale, cu deosebire capitolele despre droguri si substante halucinogene – Eliade: de la opium la amfetamine si, respectiv, Manipularea viselor prin stupefiante in proza lui Culianu. Realmente, Andrei Oisteanu a deschis drumul pe acest tarim, prin volumul Narcotice in cultura romana (Polirom, 2014). Cred ca vom citi cu mare profit acest volum pe planuri diferite, cu aporturi nu doar la istoria intelectuala si la biografiile celor doi istorici ai religiilor, dar chiar si la biografia lui Andrei Oisteanu.