Mecanica fluidului

Aflam cu acest prilej, ca volumul de debut trebuia sa fie Mecanica fluidului, in fond o carte foarte speciala a lui Gheorghe Craciun. Carte care aglutineaza preocuparile sale teoretice, discursul epic fiind fragmentat de vazul mereu la pinda si de interesul pentru corporalitatea textului. Materia din jur, universul fizic, sint la indemina privirii lui Gheorghe Craciun – care face fotografii acolo unde Nedelciu filmeaza, iar Ioan Grosan, un alt prozator de marca al generatiei, ia peste picior tot ceea ce-i pica in fata ochilor – de unde, printr-o abila metamorfoza, se transforma in text. Textura lumii, textura literaturii. Atrag atentia asupra importantei acestui volum, unic in felul lui, care, citit asa cum trebuie, ar usura accesul la opera unui mare – in termenii avansati de Nicolae Manolescu – prozator roman.

Ca si alte volume, este o carte modulara, multistratificata, in care se regasesc elemente eseistic-teoretizante ce privilegiaza aventura scriiturii si relatia scriitorului cu limbajul smuls din lume, dar si aplicatii in proza ale acestor abordari conceptuale, cititorul putind admira, pe de o parte, inteligenta teoretica, iar pe de alta parte, talentul de prozator cu care Gheorghe Craciun si-a cistigat locul in literatura romana. Gheorghe Craciun a fost omul care i-a impresionat pe cei din jur si prin rabdarea sa, iar ca scriitor si-a pus in cuvinte speranta de a incetini viteza nebuna a lumii in care traim, propriul corp fiind perceput ca drum de la senzatie la lume. Dupa cum marturisea, toate cartile sale se hranesc din biografia sa corporala si mentala, alta decit cea civila, astfel incit transformarea lumii in cuvinte i-a permis cautarea si relevarea fiintei sale autentice, prin proiectarea in texte a alteritatii eului polimorf ce-si cauta identitatea...

In cazul singular al lui Gheorghe Craciun, aceasta aventura trans-mediala a artei se traduce prin incercarea de a produce (nu de a reproduce) materie, materialitate prin semne. De aici continuum-ul foto-desen-scris, marea incercare de a scrie altfel, de a reinventa material scrisul, de a face altceva cu scrisul.

Stralucita, dar, nevertheless, o demonstratie. Mecanica fluidului ar fi fost, deci, in contratimp cu vremea sa. Mai mult decit atit, ar fi fost singulara. N-o preceda o traditie si nu se putea sti daca va avea consecinte. Astazi, dupa ce, cu inerente intermitente, i-am parcurs mare parte din opera, dupa ce ne-am familiarizat si cu Frumoasa fara corp, si cu Trupul stie mai mult, liniile de forta trasate la inceput capata greutate, incep sa se intersecteze si sa construiasca figuri regulate (nu doar in plan, ci si in spatiu), intra, altfel spus, intr-un sistem propriu. Pe care Craciun nu s-a multumit sa-l inventeze. L-a si perfectionat, cu o rabdare de care numai marii prozatori sint capabili. Indiferent cind (si cu ce) debuteaza.

Caci, asemeni unei carti de identitate, scriptural, Mecanica fluidului este „urma” esentializa­ta a scrisului pe care Gheorghe Craciun l‑a practicat dintotdeauna. Aceasta carte reprezinta un fel de formula genetica in care se cu­prind toate celelalte opere ale lui. (...) De fapt, Craciun reatribuie lumii „profunzimea suprafetelor”, este cel care face din corp litera sau, invers, din litera face corp. Alege un transfer onto‑poetic devastator, care il va devora pas cu pas; opera sa este opera eliberarii limbajului din chingile obisnu­intei, ale „transparentelor deper­sonalizate”.