Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică

     

Distanta cronologica si familiaritatea noastra cu universitatea ne fac sa nu intelegem prea bine impactul pozitiv pe care il avea aceasta institutie in interbelic. Asa cum eu am crescut cu ideea ca integrarea europeana va rezolva toate probleme noastre, la fel credeau tinerii de atunci ca universitatea e usa spre o lume mai buna. Meritocratia parea ceva de-a dreptul palpabil. In universitate se adunau laolalta sperantele de mai bine ale unei intregi generatii, dar ceea ce a rezultat a fost un focar de revolutionarism si de critica vehementa la adresa statului. Lumea meritocratiei – au descoperit pe parcurs – se restringea la o meritocratie a celor alesi dinainte.

     

N-as spune ca geneza elitelor e o tema centrala a cartii. Mai degraba, am incercat sa subliniez ca ideea de elita reprezenta la sfirsitul secolului al XIX-lea – in Europa si, prin colportare, in spatiul romanesc – un soi de ideologie care sa faca trecerea dinspre aristocratie spre democratie. Iar cum in latina eligere inseamna a alege, educatiei ii revenea rolul de a crea mecanismele prin care cei mai buni sa ajunga sa conduca societatea. Astfel, democratia se putea lauda ca propune un nou contract social, deschis oricui, care se legitimeaza prin meritocratie.

     

In carte amintiti de un paradox: la inceputul perioadei interbelice, Romania era „campioana” Europei in privinta analfabetismului, dar in acelasi timp se situa pe primele locuri, devansind state ca Austria, si in privinta numarului mare de studenti. Cum explicati acest lucru?   Analfabetismul era pentru Romania simptomul unei societati rudimentare, agrare, intrata destul de tirziu pe drumul spre modernizare. Astfel, la o populatie de circa 18 milioane, din care jumatate era analfabeta, un numar de aproximativ 40.000 de studenti (pentru anul 1929) poate parea mare, din doua motive. Ar rezulta o pondere de aproximativ 1 student la 450 de locuitori (sau 1 student la 225 locuitori alfabetizati). Dar, mai important, ar fi rezultat un numar destul de mare de profesionisti intelectuali intr-o societate care nu parea sa aiba nevoie de o astfel de expertiza. In aceasta rezida paradoxul: un stat care se proclama „cultural” si care isi cheama fiii la invatatura, dar care, totodata, nu creeaza mecanismele de valorificare a muncii intelectuale.

     

Asadar, ce ne spune aceasta carte densa, detasata, binevenita, acest volum care trebuie sa fie un reper pentru problematica perioadei studiate? Intre multe altele: ceva atit de banal incit tinde sa fie uitat – si anume, ca exista efecte, dar si cauze care provoaca aceste efecte. Punctual: fenomenele, de altfel complementare, de radicalizare politica (si criminalizare, as adauga, fara sa cred ca gresesc) si de criza adinca a democratiei nu apar din neant. Ele sint pregatite – indelung pregatite de numeroase rateuri. Zona aleasa spre studiu, analiza si intepretare de Dragos Sdrobis – mediul universitar – este un fel de „punere in abis” pentru ceea ce a fost in acea perioada, exceptionala din multe puncte de vedere pentru modernitatea Romaniei. Universitatea e locul in care se forjeaza si in care, pentru acele vremuri, se vede limpede o criza a crizelor – fie ele ale statului, ale corpului academic, ale economiei s.a.m.d. „In fapt, universitatea romaneasca interbelica” – afirma tinarul istoric – „a fost laboratorul in care ideea de criza a fost conceputa atit ca diagnostic social, cit si ca oportunitate de interventie sociala”. Este, sugereaza la finalul cartii sale Dragos Sdrobis, de privit cu atentie la ceea ce a fost in acea perioada si de invatat. Si, in nici un caz, nu este de uitat ceea ce a fost atunci – nici la inceput si, cu atit mai mult, ceea ce a fost la final. Cine uita, risca sa repete ceea ce a fost profund gresit in trecut.

     

Intr-o provocatoare carte despre „somaj intelectual si radicalizare politica a tineretului in Romania interbelica”, Dragos Sdrobis rezuma astfel realitatea cu care se confrunta studentul acelei vremi: „o educatie superioara care nu isi definise finalitatile economice; o criza economica ce obliga la masive taieri bugetare si care face ca amplitudinea somajului intelectual sa creasca rapid; in fine, un mediu social si politic al parvenitismului si al imposturii”. Cu totii isi doreau „eliminarea batrinilor si a politicianismului”. Anti-sistemul a generat legionarismul, sistemul s-a baricadat in carlism.