Fotograful Curții Regale

     

Titlul de Fotograf al Curtii Regale il detineau mai multi fotografi bucuresteni. El era o garantie a calitatii serviciilor oferite de artist. Era ca un blazon. Acela care avea onoarea de a primi brevetul isi imprima titlul pe passepartout-urile fotografiilor. Clientela lui devenea mai selecta. Aceasta era cea mai mare bucurie a fotografului: recunoasterea meritelor sale de catre un client cu atit de mare greutate cum era Casa Regala. Tristetile nu tin niciodata de titluri si blazoane, ci se nasc numai din conditia de om. Tristetile lui Franz, personajul din Fotograful Curtii Regale, sint tristeti valabile atunci, ca si acum, pentru un suflet de artist obligat sa traiasca in lumea reala.

     

Cele dintii pagini scrise au ramas neschimbate. Nu am intervenit deloc asupra lor, din seara aceea de octombrie. Prima poveste a fost cea a lui Franz. Fara el, aceasta carte nu ar fi existat. Numai ca nu aveam – la vremea aceea – niciun plan. Nu stiam ce incep. Imi propusesem sa-mi regasesc indemanarea de a scrie si o faceam ca in copilarie, privind fotografii. Pe masura ce capitolele se tot adunau, incepea sa nu-mi dea pace tot mai des un gind: ce au in comun toti oamenii acestia, in afara faptului ca sunt vecinii lui Franz? Care este de fapt actiunea, despre ce este vorba? Nu aveam inca raspunsurile, dar cei din fotografii continuau sa povesteasca, asa ca eu continuam sa scriu. Ma gindeam ca vreunul dintre ei imi va spune, la un moment dat. Ei au avut intotdeauna controlul. Nu voi strica cititorilor bucuria de a afla singuri raspunsul, direct de la sursa.

     

Intr-un interviu de pe Bookhub.ro, Simona Antonescu se arata surprinsa de premiul pe care l-a cistigat, fiindca n-a avut prea multa treaba cu lumea literelor, pina pe la 40 de ani. Bine a facut, fiindca scrie neted, dar cu o plasticitate care se transforma in lucrul acela numit, putin pompos, forta evocatoare. Naiba stie cit adevar istoric e in fresca Belle Epoque a Simonei Antonescu, dar cel artistic se iteste si te apuca de nas chiar din primele 20 de pagini. Fotograful Curtii Regale nu e genul de carte „pe care nu poti s-o lasi din mina”, ci ceva ce pui pe noptiera cu drag, in ideea ca o vei lua din nou in brate miine seara sau in urmatorul moment de tihna.

     

„Tactica” autoarei a fost sa porneasca fiecare fir narativ dintr-un punct marcat printr-o fotografie autentica, fotografie pe care nu doar o explica, ci o si integreaza in naratiune. Astfel, cu toate ca m-am asteptat ca volumul sa fie doar o poveste semi-biografica despre ascensiunea lui Franz Mandy – devenit Meyer, ca personaj – nu este nici pe departe asa. Este adevarat ca Meyer se afla in centrul actiunii, alaturi de sotia sa, Anna, cea care se opune cu atita inversunare schimbarii, insa in preajma lor se perinda o sumedenie de alte personaje fascinante. Familia Meyer, aflata in centrul actiunii, creeaza contextul pentru ca si alte chipuri imortalizate sa-si spuna povestea, rind pe rind, iar cind povestile lor se intrepatrund, un soi de Han interbelic al Ancutei pare sa se instaleze intre pagini, promitind o proza savuroasa si citeva clipe de tinut minte.

     

Ati pomenit fotografiile vechi care v-au dat ideea de pornire a cartii. In ce context le-ati vazut si cum v-au dus cu gindul la o carte?   Am ales sa scriu privind fotografii pentru ca imi plac foarte mult fotografiile vechi. Chiar imi vorbesc. Vad adevarate filme in privirile unei familii venite la sedinta foto, prin 1880. Am descoperit fotografiile de la care a pornit totul intr-un articol despre primii fotografi din Romania. In aceeasi seara am scris citeva pagini si le-am postat pe proaspatul meu blog. De la o zi la alta, prietenii de acolo – pentru ca ii voi considera totdeauna prietenii mei – cereau continuarea. Ce se mai intimpla? Ce se mai intimpla? Interesul lor ma facea sa continui. Alaturi de fotografiile gasite pe net in ziua aceea erau si citeva cuvinte despre fiecare dintre fotografi: Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek si Franz Mandy. De aici incolo nu mai pot explica. Pur si simplu am ramas toata seara cu ochii la fotografiile lui Franz Mandy. Fotografiile acelea chiar vorbeau cu mine. Am vazut-o pe Anna suparata ca proaspatul ei sot i-a cumparat o inventie oarecum necuviincioasa, o masina de facut cafea. Vedeam bine ca situatia nu este pe placul ei, dar se straduia sa mentina aparentele. Nu a durat mult pina cind sentimentul acela de responsabilitate pentru ceea ce incepusem in joaca sa creasca foarte mult. M-am oprit din scrisul la intimplare si am inceput documentarea. Nu am gasit prea multe informatii despre personajul real, Franz Mandy, si atunci am inceput sa completez golurile cum m-am priceput mai bine. Numele s-a transformat in Franz Mayer.