Frumuseţea va mîntui lumea și alte eseuri

     

E. I.: Dati-mi trei diagnostice ale acestei lumi noi. I. V.: Viciile nu ne sint de ieri, de azi. Fanariotii ne-au fost profesori de coruptie. Comunistii ne-au obisnuit cu «una spui, alta faci». Neoliberalii nostri au combinat cele doua achizitii si au adaugat o doza de individualism original: «totul pentru sine, apuca ce poti, repede si fara sa te gindesti la ceilalti.» (…) E. I.: Un lucru despre dumneavoastra? I.V.: Dimineata ma felicit ca, octogenar, ma indrept zi de zi cu mai multa vigoare spre Nord. La urma, in fine, voi vedea lucrurile de la inaltime.

     

Despre frumusete nu se poate vorbi adecvat in nici un fel. Daca ii pronunti numele, ea dispare. E ceva intre fiinta biologica si cea spirituala. Cele doua se oglindesc una intr-alta intr-un miraj de forme nepalpabile. Ion Vianu nu a scris o carte despre frumusete, ci una despre om si lume. (…) Unde e, de fapt, frumusetea? In drumul plin de obstacole si primejdii al rationalitatii sau pe calea directa (accidentala?) a revelatiei? Omul poate ajunge la Dumnezeu prin cunoastere, printr-o munca sisifica cu el insusi sau poate sa fie indumnezeit prin interventia divina asupra sa. Ion Vianu exploreaza opera lui Dostoievski, precum si a altor scriitori rusi, pentru a gasi germenii acestui proces pe care doar frumusetea il poate realiza, acela de a mintui lumea. Dialogurile protagonistilor din Fratii Karamazov, de pilda, apar ca adevarate eseuri interrelationate. Personajele se definesc prin felul in care gindesc despre lume si despre Creator. Iar Ion Vianu e foarte atent la detaliile acestui tip de discurs. Reuseste sa restituie altfel esenta operei dostoievskiene pentru ca recurge la o gindire laterala, in raport cu majoritatea exegetilor ce s-au exprimat despre opera marelui romancier rus.

     

Cu ce ne ajuta cunoasterea (cea din carti, de la intelepti) in construirea unei vieti reusite? Vreau mai intii sa reamintesc ca intreaga intelepciune antica nu este decit precursorul psihoterapiilor actuale (va recomand o carte: P. Hadot, Ce este filosofia antica?, Polirom, 1997). Daca, de exemplu, stoicismul ne invata sa suportam durerea, sa in­timpinam moar­tea, daca epicureismul ne propune sa folosim si sa sta­pinim placerile, este numai intr-un scop de „dezvoltare personala”. Mai tirziu, fi­­­­­lozofia pierde aceasta calitate de in­drumator psihologic. Lectura filozofilor antici este un izvor viu de indreptare in viata, si in­ca pentru mult timp de aici incolo. Dar nu numai filozofia, ci si cultura in intregimea ei, este un suport al u­nei vieti reusite. Lu­crul parea evident oamenilor vechii Europe si tin­de sa fie uitat. Citirea unui roman al lui Bal­zac sau Faulkner ne prilejuieste atitea identificari, atitea re­ga­siri, cu noi insine, cu altii, incit tre­­­buie, cu necesitate, sa iesim im­bo­ga­titi din a­ceas­ta experienta. Acelasi lucru se poate spune despre pictura: privirea unui portret al lui Hol­­bein, dar si a unei figuri geometric descompuse a lui Picasso, sint ex­perimentari psihologice, factori de evolutie persona­la – bine­in­te­les, da­ca omul poseda o­bis­nuinta de a privi o opera de arta.

     

Alegerea titlului unei carti de eseuri din mul­timea prelegerilor si eseurilor pe care le contine are greutate interpretativa si es­te un semn al temei dominante pentru au­tor. Aceasta alegere nu este in­tim­pla­toa­re. Sint inclinat sa cred ca asa stau lu­cru­rile si cu inspirata carte Frumusetea va min­tui lumea si alte eseuri a lui Ion Vianu. Este sal­va­rea, mintuirea prin fru­musete, che­ia te­ma­tica a acestui volum? Nu sint si­gur ca raspunsul este afirmativ. De la pri­mul eseu care intreaba Ce este un tata? si prin mai toate meandrele medi­tative ale vo­lumului se distinge tema fi­liatiei, a ge­nea­logiei bio-psiho-culturale, spirituale si morale. Este o tema vitala pen­tru sensul dez­­vol­ta­rii individuale si in­terg­ene­ra­tio­na­le. O te­ma care la E. Erik­son se numeste ge­nera­ti­vitate, iar la psi­hologi mai apro­pi­ati de timpului nostru, precum D. McAdams si E. Scabini, se nu­meste generativitate mul­tigenerationala, care asigura dezvol­ta­rea identitatii peste timpuri si urgii. (…) Volumul Frumusetea va min­­­tui lumea si alte eseuri ofera sansa unei lecturi care im­bogateste, propune ras­­punsuri originale si in­vita la noi in­tre­bari.

     

(...) Frumusetea va mintui lumea, carte aparent compozita, aparent compusa din eseuri grupate pe cinci arii tematice, tratind succesiv despre paternitate, memorie, politic, estetic si mistic – dar vorbind mereu, la vedere sau acoperit, despre ceea ce‑i pune intimul in frecventa de rezonanta. Ion Vianu nu e numai cel mai recent mare confesiv al literaturii noastre de azi; el e si cel mai secret confesiv, daca pot spune astfel. De regula, confesiunea inseamna tocmai eliminarea secretului; cumva paradoxal, Ion Vianu are nevoie de secretivitate pentru a‑si putea articula confesiunea. Consider aceasta o mare calitate a scrisului sau.