Uriașul îngropat

Legenda Regelui Arthur si a lui Sir Gawain este o poveste clasica ce a inspirat numeroase scrieri si care, impletita cu fascinatia lui Ishiguro pentru teme precum memoria si trecerea timpului produc in povestea lui Ishiguro un personaj mai aproape de Don Quijote decit de Sir Gawain pe care-l stim din alte parti. De fapt, adevarul este ca Uriasul ingropat imi aminteste mereu de cite ceva (cu precadere daca ai studiat la scoala literatura engleza), dar intotdeauna exista ceva diferit, ceva ce Ishiguro a transformat sau a modificat pentru a se potrivi mai bine in povestea sa.

Asta e, de fapt, partea cea mai reusita si mai interesanta a romanului: felul in care Ishiguro incearca sa reinvie mirabilul medieval, punind pe acelasi plan de existenta personaje si evenimente reale si miraculoase. Noi am zice acum ca aceasta intruziune a elementelor fantastice in real e de domeniul fantasy-ului, insa pentru mentalitatea medievala era de domeniul realului. Unul dintre motivele pentru care Evul Mediu ramine in continuare de neinteles si cu atit mai fascinant este acest amestec de realitate foarte acut simtita (natura foarte apropiata, intunericul foarte profund, frigul muscator...) si fantastic trait. Nu imaginat, trait. Acolo unde noi spunem ca e actiunea imaginatiei, ei spuneau ca e mirabilia, iar mirabilia exista, nu e o poveste.

O incursiune in trecut, o cautare obsesionala a unui adevar ocultat, asa cum se intimpla in Ramasitele zilei (tema ratarii oamenilor care se sfiau sa isi traiasca emotiile, precum servitorii dintr-o mare casa englezeasca) sau in Sa nu ma parasesti, romanul aparut anul acesta in editia originala si tradus aproape imediat de Polirom este o tragica poveste despre identitate. Uriasul ingropat este un roman parca scris pentru film, a carui ecranizare sint convins ca nu va intirzia.

Dincolo de orice discutie despre meritele alegoriei si despre forta celei de fata, Ishiguro spune, cred, cea mai usor de iubit poveste a lui. Romanul merita citit in romana datorita traducerii exceptionale a lui Vali Florescu. Asezarea lui Axl si Beatrice seamana, in unele privinte, cu vizuinele din Comitatul lui Tolkien. Ishiguro indica drept sursa de inspiratie, printre altele, poemul medieval Sir Gawain si Cavalerul Verde.

Cel mai recent roman al lui Ishiguro a stirnit tot felul de reactii, dar mie mi-a placut - iar la asta a contribuit atmosfera stranie si misterioasa, incertitudinea onirica care a plutit deasupra intregii povesti, asemenea cetii dense din intunecata Britanie medievala. Lumea romanului este populata de cavaleri ai regelui Arthur si neinfricati razboinici saxoni, dar si de spiridusi, capcauni, elfi, dragoni si tot soiul de demoni. Oamenii, stapiniti de superstitii si temeri, isi impart paminturile cu fiinte mitologice si forte intunecate, care pindesc la marginea satelor si a drumurilor. Peste aceasta lume fantasmagorica a coborat o molima a uitarii, in urma careia amintirile vechi si cele recente se estompeaza intr-o picla incerta. Este o carte bizara, care lasa in urma o sumedenie de intrebari si incertitudini, dar care restituie o particica din dimensiunea fantastica a vietii in Britania secolelor V si VI, desprinsa parca dintr-un vis absurd cu accente de cosmar.