Cartea cetății doamnelor

     

Iata o prezentare a fabuloasei femei care a avut curajul sa lupte cu toate prejudecatile Evului Mediu, realizata de Reghina Dascal: «Christine se remarca prin primatul absolut in citeva directii ce caracterizeaza societatea europeana in zorii modernitatii. A fost prima femeie scriitoare de profesie care a publicat sub nume propriu, dupa Sappho. A aratat cit poate sa realizeze o femeie in pofida celor mai mari adversitati ale sortii si ale alcatuirii lumii; foarte inteligenta, a realizat ceea ce nici pentru un barbat al vremii nu era un lucru usor si obisnuit: s-a intretinut pe sine si familia sa (trei copii si doi adulti) din scris».

     

Cartea cetatii doamnelor (redactata la 1405-1406) se citeste in strinsa legatura cu Romanul trandafirului (fata de care se constituie intr-o replica antimisogina), dar si cu alte scrieri ale medievalitatii tirzii, precum Divina comedie sau Cantonierul. Insa, in mod special, autoarea reinterpreteaza cartea lui Boccaccio, De claris mulieribus (cca 1336), in sensul eliberarii de prejudecatile ce insoteau portretele de femei. Astfel, daca Boccaccio insista pe cupiditatea sau libertinajul vreunei figuri feminine (de pilda, Sempronia – fiul ei fiind Decimus Brutus, unul dintre cei care au complotat impotriva lui Cezar), Christine de Pizan numeste aceste trasaturi ale personajului drept farmec si carisma („courtoisie” si „douceur”). Mai mult, fata de Boccaccio, care isi alege exemplele de femei-model exclusiv din Antichitate, Christine de Pizan deschide Cetatea sa si doamnelor contemporane.

     

Christine nu este aparatoarea corectitudinii politice, ci ea isi plaseaza superba utopie feminista intr-un context in care diavolul continua sa fie „negru ca un etiopian”, iar virtutile romane ale femeii/fecioarei sint arme de a le impune figura, desi tocmai ele stau si la baza unei culturi guvernate de barbati, asa incit te poti intreba, legitim, daca dincolo de pledoaria inedita a Christinei de Pizan nu sta, de fapt, un mod destul de diferit de modernitate de a gindi femininul.

     

Primul critic literar al Europei latine, figura revendicata astazi de feminism, Christine de Pizan scrie, in finalul secolul al XIV-lea o utopie literara in care constructia unei cetati de catre femei transmite pretuirea ei pentru toate doamnele care au o valoare modelatoare in istoria barbatilor. Succesiunea de anecdote, inspirate din culegerile disponibile ale epocii, de la Alexander Neckham la Walter Burleigh, marturisesc intentia unei transpozitii feminine a unei istorii scrise masculin, creind un puternic curent de opinie in literatura vremii intr-un dialog angajat deopotriva cu scriitura universitara scolastica si aceea a umanismului timpuriu.