În urmă nu mai e nimic

     

Romanul Teofil si ciinele de lemn l-am citit inainte sa citesc In urma nu mai e nimic. Am ramas placut surprinsa de alegoriile sociale cu inflexiuni catre divinitate, doze echilibrate de SF si fantasy, un roman foarte bine scris,  cum nu am prea vazut in ultima vreme pe piata. Iata ca nici in romanul In urma nu mai e nimic lucrurile nu s-au schimbat atit de tare: avem aceeasi  tenta spirituala care capata dimensiuni monarhice,  dedublari ale constiintei si o rationalitate febrila, care afunda si scoate cititorul ca intr-un ritual asemanator al botezului.

     

Prozatorul (debutat ca poet) Cosmin Perta a publicat si el, in 2015, un roman mistic si initiatic, In urma nu mai e nimic (Editura Polirom), cartea cea mai reusita si mai complexa de pina acum (o formula hibrida, de proza poetica) a scriitorului.

     

(…) In urma nu mai e nimic este numit de autor „roman”, in mod subversiv, pesemne. Insertiile poetice uneori halucinante, stagnarea naratiunii in fragmentele ce-l privesc pe calugarul Teofil, alambicul textual din a treia parte fac din In urma nu mai e nimic un hribrid poetico-romanesc, mai apropiat de lirica decit de naratiune. Subtitlurile fac parte si ele, desigur, din jocul scriitorului cu propriile texte si cu literatura in genere. Romanul lui Cosmin Perta nu a mai fost pentru mine experienta neasteptata din Teofil si Ciinele de lemn, ci mai degraba una indelung asteptata si deloc dezamagitoare, pentru ca am regasit un stil constant in tentativa lui de a provoca cititorul, de a forta limitele romanescului si de a lasa in urma o puzderie de intrebari, in locul unor raspunsuri.

     

Inflexiunile mistico-religioase sînt cele care m-au atras cel mai mult la cartea lui Perța. Viziunea asupra aspectului religios, în termeni de credință și instituție, este plurivalentă și are capacitatea de a atinge aspectele sale stringente într-un stil simplu, natural, lipsit de critică și cu onestitate asupra minții complexe care ne joacă feste și care se joacă de altfel cu dorința individului de a fi bun, de a păstra aparențele și de a se încadra în normele impuse de societate. Toate acestea avînd loc în paralel cu întreg procesul de descoperire a sinelui, a corpului, a dorinței, plăcerii, a capacităților intelectuale.

     

În urmă nu mai e nimic este cartea devenirii lui, Bildungsromanul care răspunde la o serie de întrebări ridicate de rolul lui în Arșița. În urmă nu mai e nimic începe la fel de abrupt precum Arșița, cu scena decapitării bunicului în urma unui accident de muncă, fapt ce îi marchează copilăria și justifică zbuciumul existențial continuu prin care va trece Teofil pînă dincolo de adolescență și maturitate. Precum toți protagoniștii cu destin special, el provine dintr-o familie disfuncțională, dar chiar și așa, sensibilitatea și atenția lui pentru detalii par să aibă totuși o bază ereditară.