Trilogia Corso

     

Daniel Vighi e, intr-un anumit fel, un Don Quijote contemporan. Donquijotismul sau creste de la o carte la alta, da pe dinafara, ca laptele pus pe foc si e gata sa-i cucereasca pe cititori. Donquijotism, frontieristi, Jimi Hendrix, zombie si alte forme de a fi – acesta-i spectrul hipermetamorfozat al romanului postmodern Trilogia Corso. Un lung sir de forme nominale, care-si raspund strident sau mut, in functie de turatie, inalta, la vedere, scheletul romanului, dispus, adesea, asimetric.

     

Exista multa savoare in scrisul lui Daniel Vighi. Asta in conditiile in care subiectele tratate sint de o gravitate extrema. Numeroasele povesti cu securisti, cu informatori, cu agenti acoperiti, cu agenti dubli si cu agenti dublu acoperiti fac posibila o „lectura” „la firul ierbii” a unei lumi stranii, austere si apasatoare. Sarjele ironice si autoironice ale protagonistilor – dincolo de faptul ca fac lectura mai placuta – creeaza, toate la un loc, o stare de tensiune aproape paroxistica din punct de vedere existential. Si asta pentru ca – nu-i asa? – „comedia este ultimul stadiu al tragediei” (Albert Camus). Dar nu neaparat despre comedie e vorba aici, ci despre o comedie in toata regula. O lume populata cu tot felul de insi care, prin relatarile lor, creeaza o intriga multipla si ambigua.

     

Trilogia Corso confirma ideea lui Kundera, potrivit careia anumite fapte, desi tin de istoria recenta, nu pot fi povestite decit intr-un roman. Iar faptul ca se ride foarte mult in celelalte doua romane incluse de Daniel Vighi in tripticul sau, Operatiunea Aubade si Minunatele afaceri ale capitalistului Ilie Sfeic, ne arata o altfel de atitudine in privinta relatiei problematice in care scriitorii romani intra cu istoria recenta. La fel ca si Hasek, a carui referinta este asumata in mod explicit, Vighi ne indeamna aproape in fiecare pagina sa ridem. Sa ridem si sa nu uitam.

     

Trilogia Corso (Cartea Romaneasca, 2015) materializeaza un proiect epic solid al scriitorului timisorean Daniel Vighi, impunind atentiei un spatiu cu aventurile sale reale si livresti, intr-o provocatoare pendulare dinspre trecut inspre prezent. Mai precis, cele trei romane ale trilogiei compun o fresca a regiunii vestice, preponderent definita de Timisoara si imprejurimile ei, simbolic extinsa pe parcursul mai multor decenii (anii ’50-’90 ai secolului trecut). Asezindu-se in vecinatatea experimentului textualist, volumul de fata propune o scriitura complexa, incitanta nu doar sub raportul mesajului, ci si al limbajului, cu trimiteri directe sau subtile si fine aluzii. Cititorul trebuie sa depaseasca acest prag al alambicarilor textuale in special in primul volum, apoi, testul de rezistenta fiind trecut, incepe revarsarea de afluenti, mai lina, aducind in istoria mare mici povesti de viata, semnificative insa pentru ineditul lor si pentru culoarea epocii.

     

Multe se pot spune inca despre aceasta calatorie spectaculoasa pe Corso, dar, daca ar fi sa tragem linie aici, cred ca Trilogia Corso este cel mai complex roman al lui Daniel Vighi. Si frumusetea lui consta, printre altele, in faptul ca reuseste sa surprinda mereu acel „ceva abia vizibil, „... un ceva atit de departe, incit nu se merita sa-ti cheltuiesti timpul privindu-l”.