La capătul nopții

     

La capatul noptii devine interesant si spectacular odata ce Vartan Arachelian deruleaza altfel filmul orasului cu istoriile mici, deopotriva exotice si flamboaiante. Premisa este una: „orice este permis daca morala este ingaduitoare”. Iar pe acest platou de filmare (restaurantul, piata, faleza) se inregistreaza filmul unui loc si al unei vieti intr-o singura noapte. „Kiuciuk Paris”, din mijlocul cetatii libere de la marginea marii, redevine Centrul Istoriei „integrale”. Martor nu e doar cititorul, ci, intr-un trecut avantajos, tinarul Valeriu deschide Annei sertarul cu o mie si una de nopti, seducind-o (dupa cum, in prezent, Muzafer hipnotizeaza pe Ion si Patru – ciobani ardeleni rataciti in lumea vie a unui muzeu uman). Sensul e dominarea memoriei si manipularea memoriei istorice.

     

Vartan Arachelian insceneaza pe mai multe planuri, ca si cum s-ar teme sa nu demisioneze de la logica ambiguitatii stratificate – atit de apreciata de scriitorii saizecisti. El imagineaza un erou captiv in memorii duale, decojite cu tilcul cuprinderii unui adevar integral. Ii va imprima protagonistului, printre multe altele, conditia de autor, narator, actor, regizor, personaj, cititor, toate debusolind numai prezentul, unul rapus de aparente. Din jocul lor se isca scenele trecutului, cu nelipsite subterane freudiene, cu enigme erotice si anecdotici tezaurizate la propriu de cetatea Tomisului la marginea lumii. La capatul noptii. Jocul si farsa sfirsitului – deopotriva poematice si parabolice – inchid naratiunile in spectacolul cosmic al cutreierarii istoriei. Cortina celor o mie si una de nopti cade cu adevarat peste „California romaneasca” numai daca retinem ca apartinem unui loc in masura in care l-am golit de taine. Un roman despre tilcul final: istoria care joaca teatru.