Opere V. Crepusculul civil de dimineață

     

Venind in linie cu Nichita Stanescu, desi a debutat editorial zece ani mai tirziu, Emil Brumaru a fost obligat sa fie altfel, nu numai in raport cu poezia agitatorica, de teren si tractor, ci si in comparatie cu structura poetica noua care i se opunea. Rezumativ si concluziv, in timp ce lirica lui Nichita Stanescu si canonul construit pe ea au reprezentat o alternativa modernista la realismul socialist, poezia lui Brumaru a trebuit sa fie o alternativa la alternativa, distantindu-se de ambele structuri oferite ca optiuni.

     

Spune poetul insusi: „Dragostea noastra este tot ce-am scris./ Un inger mi-a soptit vorba cu vorba”. In Dante este evocata o metamorfoza pe care Calinescu a folosit-o ca metafora pentru prefacerea spiritualului in material si viceversa in poezia lui Arghezi: o reptila care, inghitindu-si prada, devine animal, in timp ce animalul inghitit cade jos sub forma de reptila. In poeziile cele mai bune ale lui Emil Brumaru, Poetul si Ingerul cunosc o metamorfoza similara.

     

Ingerul lui Brumaru tine de o specie noua in poezia noastra: el este un fel de alter ego al poetului («Ingerul tau ce-i insetat si vrea sa-ti fure/ Placerile din urma, moi si pure// Si sa se sature pe dinsul, nu pe tine»), deopotriva de uman-pofticios, sexual si destrabalat.

     

Poezia lui Emil Brumaru este plina de vitalitate, o expresie a hedonismului si a exuberantei, o marturie a plenitudinii si, nu in ultimul rind, un perimetru binecuvintat al calmului moldovenesc. Fiind expresia fireasca a unui mod personal de a simti, dar si expresia rafinata a unei arte de a scrie, poemul lui Emil Brumaru apare in preajma degustatorului de poezie cu tentatii mereu proaspete, magnetice. El este destinat exuberantei si jubilatiei, nu depresiei fara leac si pierderii de clorofila. Totodata, el sclipeste in soare dincolo de imprejurari si date calendaristice. Spicuiesc la intimplare: «Iubita, marti, vrea floare de salcim... /.../ Femeile trec lenes si parca mai ramin» (p. 382). «As vrea sa traiesc printre plante,/ Fara femei, fara carti,/ Sa pipai doar diamante,/ Sa navighez pe vechi harti,// Sa ma-nchin la riuri, la soare,/ Roua s-o iau drept minune,/ Oh, la nicio-ntrebare/ Sa n-am cuvinte a spune,// Ci numai flori cu miresme,/ Fluturi topiti in lumina./ Stiu ca nu mi-ar fi lesne,/ Dar cine-ar gasi ca-i o vina?» (Dorinte, p. 467). Recunosc: dupa istoria noastra zbuciumata, nu cred ca ne strica, noua, romanilor, apolinicul si seninatatea brumariana.