Inventează ceva

     

Un autor extrem de contestat, Palahniuk exorcizeaza magistral demonii sociali in fiecare poveste, iar cind nu e vorba de frica, e vorba de dezgust. Cu siguranta si volumul de proze scurte, ca si restul scrierilor sale, socheaza cititorul inca de la primele rinduri, in timp ce, de fapt, scopul ar putea fi unul didactic: ironizarea discreta a societatii americane, acel model social bazat, arata autorul, pe superficialitate (orice fel de superficialitate, de la oameni cu nume de animale la legaturile inexistente intre sot si sotie). Intilnim adolescenti care „se timpesc” la propriu, in povestile sale, lipindu-si pe timple defibrilatoare cardiace, dar si neveste criminale, pisici sacrificate si copii care incearca in zadar sa-si salveze parintii de la moarte spunindu-le glume deocheate. Violenta sapa transee in tine dupa ce ai inchis cartea, doar ca, de cele mai multe ori, pentru ca lumea nu e chiar asa (ci doar ti se atrage atentia ca ar putea fi in felul acesta), santurile ramase in urma sint niste cicatrici care pot fi umplute cu ceva mai normal. Cum ar fi cu o mare cantitate de bine. In fond, dupa cum spune si titlul cartii, asta trebuie de fapt sa faci: sa tragi aer in piept in lumea asta mare si complicata si sa inventezi, totusi, ceva.

     

Povestile lui Palahniuk mi-au adus aminte, prin constructie si scriitura, de Zidul lui Sartre. Va amintiti, de buna seama, de povestea doamnei Darbedat, careia ii placea rahatul cu gust de trandafiri si visa sa traiasca in mijlocul unor persoane fine si sensibile, care s-o inteleaga intotdeauna, chiar si de la cea mai vaga aluzie. Problema doamnei Darbedat, insa, era ginerele ei, un tip care vedea statui, multe statui care-l ingrozeau, pentru ca biziau si pentru ca zburau in jurul lui, atintindu-l cu ochii lor albi. Ca si nuvelele lui Sartre, povestile lui Palahniuk sint un bun prilej de meditatie pentru cei care au darul statului pe ginduri, asa cum pot fi si simple exercitii creative pentru amatorii de scenarii.

     

Caci asta scrie Palahniuk, nu cosmaruri, ci pilde, fabule (unele povestiri au animale ca personaje) care ascund ceva ce seamana cu morala, fabule ale alienarii in fata conditiei umane sau a societatii postindustriale, consumeriste, dependente de substante, medicamente, droguri. „Lumea e un loc oribil”, „lumea se infrupta din rusine si infringeri”, iar astfel de povesti functioneaza ca un antidot. Povestirea „Expeditia” ar putea fi o arta poetica: personajul de acolo pleaca „in cautarea lui Dumnezeu, in cele mai profane si mai vulgare zone, in adincurile intunecate ale inimii omului”. E mult exorcism in aceste inventii narative in numele ororii. Comice si cinice, scabroase, ofensatoare, emotionante si moralizatoare, povestirile lui Chuck Palahniuk mai au o mare calitate pe linga cea a ingeniozitatii instrumentarului horror, si anume limbajul, un limbaj care slujeste imaginarul cu multa finete. Literatura lui Palahniuk e plina de sugestii si eufemisme. Scenele ororii nu sint niciodata explicite, ci invaluite: oroarea nu se lafaie in pagina, se naste in mintea cititorului. In asta consta arta perversitatii literare a lui Palahniuk. Cei 67 de oameni care au lesinat in timpul lecturilor sale publice au clacat si datorita bunei lor imaginatii. Ca sa nu ti le poti sterge din minte, trebuie ca mai intii sa-si poti imagina descrierile din povestirile astea.