Insulele lui Thomas Hudson

     

In Adio, arme si in Pentru cine bat clopotele, Hemingway are grija, iritant pentru mine, sa-ti arate ca nu e doar un pirlit de reporter care s-a apucat de proza, ci ca are si o gindire de moralist travestit in prozator, cu care te bate la cap, ca nu care cumva sa-ti scape chestia asta. In ultimul lui roman, Hemingway nu mai vrea sa demonstreze nimic. Stie ce poate si, la fel ca in marile lui povestiri, i se rupe de opinia criticilor. Il poti recunoaste pe Hemingway in personajul lui, pictorul Thomas Hudson, dar simti, totodata, ca romancierul s-a plictisit sa tot joace din umbra rolul protagonistului, chiar daca o face si aici. La fel cum s-a plictisit si de stilul romanelor sale dinainte. De aici senzatia ca il recunosti si nu prea pe Hemingway, ca si cum si-ar lepada o piele, aceea a romanelor scrise pina atunci, si inca nu stia cum va arata in pielea cea noua.

     

Una dintre cartile mai putin cunoscute ale lui Ernest Hemingway este romanul Insulele lui Thomas Hudson (Editura Polirom, 2016, traducere – noua, dupa cea din 1980 a lui Alfred Neagu – din limba engleza si note de Ona Frantz), o bijuterie de proza, ca o ambarcatiune de mare viteza ce poate atinge 100 de noduri pe ora. Un roman postum, Islands in the stream, care apare in 1970 la Charles Scribner’s Sons, o editura cu care Papa Hem a colaborat intens in ultimii lui ani de viata. Un roman care a coagulat nu putine teme si personaje din prozele lui anterioare – intimplari din trecut, ale lui sau ale istoriei imediate, sau secvente narative devenite deja fictiune, cum ar fi povestea batrinului pescar care se lupta cu destinul lui incercind sa aduca la tarm un peste urias. Cunoscatorii operei lui Hemingway vor avea ocazia sa descopere fel de fel de detalii deja familiare, dar cei care le vor ignora vor fi cei mai cistigati.