Sărbătoarea Corturilor

Povestea pe care o spune Sarbatoarea Corturilor are multe orizontale si multe subterane. Beni este, nu singurul de fapt, cel care, in chip autentic, trait, pune verticala acestei carti. Nu e singurul, cum spun, dar, dintre toti cei care se vad bine in aceasta carte, el este cel care pune verticala in mod deplin, pina la capat. De altfel, una dintre evidentele si majorele performante ale acestui roman este aceea ca fiecare, dar absolut fiecare capitol al sau poate fi citit si direct, ca intriga separata, lumeasca, dar si in cheie parabolica, cu verticala inclusa, cu intriga metafizica intrezarita. Beni are, in scenariul cartii, legaturi multiple, cum si celelalte doua personaje principale ale romanului – acestea doua, cu o prezenta mult mai pregnanta -, cu ceea ce, adesea peiorativ, este desemnat despre lumea „pocaitilor”, cu, mai precis, comunitatile protestante si neoprotestante. Dintre cei trei, e singurul la care se vede, subtil conturat si deplin, sensul adinc al acestui concept care apare, des in Biblie: pocainta. La Beni, pocainta este metanoia, este schimbarea mintii. Si urma discreta pe care o lasa povestea sa este o extraordinara punere in text a acestei experiente fundamentale pentru un om.

La fel ca Stefan Heym, cel ce, in Relatare despre regele David, si-a scris cartea pe muchia de cutit unde se intilnesc uluitor pietatea biblica si umorul, Ioan T. Morar a reusit un roman despre credinta, ticalosie si cainta in care numitorul lor comun e umorul, cum la noi nu mai exista altul. Si in fata caruia multi se vor inclina cu admiratie.

Intii si intii, Sarbatoarea Corturilor este o tentativa de limpezire a propriilor mele trairi, nelinisti, preocupari religioase. Povestea acestei cautari neobosite, a acestei erezii sincere, mi s-a parut tentanta. (Cum ar spune unul dintre personaje: «Abia dupa ce am trecut prin adevarata necredinta m-am putut apropia de adevarata credinta».) Mi-am spus, acum douazeci de ani, ca daca as putea scrie o carte despre asta ar fi o proba de curaj si o implinire artistica. Sa scrii despre credinta mergind pe lama de cutit, incercind sa intelegi, dar sa nu cazi in capcana propriului scris, sa nu te crezi atotstiutor, sa nu micsorezi elanurile personajelor, dar nici sa nu le ridiculizezi, sa nu devii un profet ascuns, nici un anchetator plictisit, astea au fost, pentru mine, motorasele care au adus „povestea reala” si au dus la baza fictiunii care este Sarbatoarea Corturilor. Am vrut sa nu fiu nici unul dintre cei pentru care totul e sfint, nici unul pentru care nimic nu e sfint. Am adoptat o omeneasca linie de mijloc. «Sintem alcatuiti din spaime diferite, e normal ca raporturile noastre cu credinta sa fie usor diferite», ar spune Beni.

Preluind un caz real si imaginind o parabola identitara, Ioan T. Morar scrie un roman extrem de actual care, fara a face parada de notiuni si concepte teoretice „hard”, dezbate in subtext chestiuni esentiale: raportul problematic al sinelui cu alteritatea, dependent de modalitatile de alcatuire, negociere, intelegere si contextualizare a eului individual si colectiv, relatiile de forta intr-o contemporaneitate a complicitatilor si rivalitatilor ghidate de interese prea putin transcendentale, echilibrul fragil dintre sacru, profan si ducerea oricaruia dintre ele la extrema, amenintarile concrete ale fanatismelor si exaltarilor de orice natura, dificultatea definirii unui spatiu privat al familiarului intr-un univers al granitelor permeabile, coexistenta altruismului si conformismului, a militantismului si traditionalismului lipsite de perspectiva, incremenirea in proiect si criza solutiilor salvatoare pe termen lung, la nivel micro- si macro-istoric, cresterea intolerantei si radicalismului pe fondul ignorantei, stereotipiilor, crizelor dintre cele mai diverse. Durabile teme de gindire caci, din fericire, „cartile mor mai greu decit oamenii”.

In Sarbatoarea Corturilor, filmul, usor detectabil (sper) in carte, l-am vazut in mai multe etape. Se suprapun, in roman, filmul tineretii mele din Arad, cu atmosfera unui oras de provincie (inainte si dupa ʼ89), si filmul vizitelor mele in Israel, patru la numar. Sint un mare admirator al acestei tari mereu incercate. Am vrut ca Ierusalimul din carte sa semene cu Ierusalimul pamintesc (uneori si cu cel ceresc!), Tel Aviv-ul sa fie Tel-Aviv, iar chibutul sa semene cu cele patru chibuturi pe care le-am vizitat. Asa ca m-as bucura sa se spuna si despre Sarbatoarea Corturilor ca are o latura cinematografica. Desigur, as fi scris cartea si daca nu as fi avut sansa sa vizitez Israelul, dar poate ca s-ar fi simtit ca n-am fost acolo. Si astfel, nici cititorul nu ar fi ajuns acolo prin intermediul cartii mele.