Puritate

     

Puritate este titlul acestui roman, iar puritatea este, in economia cartii, un fel de idee-regulativa. Personajele se misca pe diverse axe ale acesteia – se iubesc, se deprima, decad, aproape ca se ucid, se ranesc, renasc. In prezentarea de la Polirom a editiei romanesti a Puritatii exista un alt citat foarte bine ales care se leaga de ideea schitata mai sus: anume, ca puritatea e un fel de axa majora a cartii. Iata acest citat (conform Booklist): «Franzen a creat o instalatie de secol XXI, exprem de captivanta si de provocatoare». Instalatie – termenul mi se pare a fi unul excelent gasit. Prin urmare, intr-o propozitie spus: «Purity este in mod fundamental un roman despre instalatia (Im)Puritatii». As indrazni sa spun chiar mai mult in directie rezumata mai sus: marile romane – ca uriase agregatoare de stil, de sens, experiente, de discipline, de perspective -, poate mai mult decit oricare alte produse culturale sau, este dincolo de orice dubiu, mai mult decit majoritatea, sint instrumente de lux cu ajutorul carora ne si citim. Ele sint asa de mari, imi vine sa spun, si pentru ca sint despre noi si fiindca ne dau ocazia sa ne citim cum nu o putem face altfel, in conditii asa zicind „normale” sau uzuale. Din acest motiv, Puritate este si despre instalatia Impuritatii noastre. Sintem acolo – in acest roman, in magma lui de sensuri; fiecare in felul sau, fiecare cu verticalele, orizontalele, aspiratiile, iluziile, subteranele si „incaperile” infricosatoare ale sufletului sau…

     

Am publicat odată și o piesă. Ca dramaturg sau scenarist, primul lucru important – care-ți devine o a doua natură – este să știi cum să le dai personajelor să-și dorească lucruri, să vrea să obțină lucruri. Scenele dintre personaje ne arată ce vor ele. Pare simplu, dar e uimitor cît de puțini romancieri înțeleg acest demers esențial, că personajele își doresc lucruri. Acesta este un motor ficțional puternic. Uneori citesc romane cu scene întinse pe 30 de pagini, descrieri, dar tot nu știu ce vor personajele. Pe de altă parte, e greu să-ți dai seama, să scoți la iveală ceea ce vor personajele. Trebuie să vii cu dorințe interesante, chiar și cu una de genul „Vreau codul de la arma nucleară“… Și mai trebuie să știi ca romancier că uneori oamenii nu știu ce-și doresc precis. De cele mai multe ori, își doresc lucruri pe care n-ar trebui să și le dorească sau nu știu ce să-și dorească. Am petrecut ani întregi încercînd să înțeleg ce vrea personajul. Și de cele mai multe ori, un dialog bun vine cu tonul acelui personaj. Vine odată cu descoperirea dorinței personajului, a conflictului, cu un subiect. Să scrii cutare scenă din carte și cutare dialog înseamnă să știi deja ceea ce personajul își dorește. De exemplu, Purity vrea o viață a ei, dar vrea să fie și aproape de mama ei, însă mama ei este de nesuportat, ceea ce n-o împiedică pe Purity s-o iubească. Acesta este conflictul, unul bun pentru un roman. Dar mi-a luat trei luni ca să-mi dau seama, trei luni mizerabile. Odată ce-ai răspuns la această întrebare dramatică: „Ce-și dorește personajul?“, atunci totul vine ușor. Așa că mare parte din lucru e invizibil, e făcut înainte de-a începe să scriu.

     

Eu îl iubesc pe Andreas și mi-e o milă cumplită de el. E ca o figură tragică și e destul de deștept ca să știe că e ceva îngrozitor în privința lui. Dar nu poate schimba situația. Chestie pe care o găsesc foarte emoționantă. Dar asta e provocarea principală pentru un romancier: să găsească o modalitate de a iubi personaje care par de neiubit. Atunci scrisul devine distractiv și o provocare uriașă. Spre exemplu, ce poate fi mai dizgrațios decît un profesor care se culcă cu studenta lui?