Cexina Catapuxina

Una dintre mizele cartii este si radiografia unor stari interioare. Povestile se scriu in general pe realitate, spatii largi, pe timpuri, pe radiografii de societate, de conflagratii… In cartea asta, m-a interesat enorm sa intru pe dinauntru. Lucrurile sa nu se intimple pe spatii mari, pe din afara. Am mutat razboaiele astea pe interior. Si atunci trebuie sa fii foarte atent la toate schimbarile astea imperceptibile de sentimente. Mi se pare fascinant ce univers fabulos, nesfirsit se poate ascunde intr-un gind, cum putem trece de la epifanie la ura sau de la perversiune la iluminare, apoi la banal… In fine, toata gama de sentimente. M-a interesat si ma intereseaza sa cartografiez harta interioara a unui om. De aici, toate privirile astea infinitezimale asupra unor stari. Am vrut sa spun cum e facut omul pe dinauntru. Lucrurile mici, invizibile, despre care vorbea personajul meu pe coperta a IV-a, sint si starile unui om.

(Paranteza mea: la ora actuala nu se mai studiaza zoologie, si cred ca tinerii vor simti nevoia sa puna mina pe un dictionar sa vada ce e cu denumirile acestea, mai ales ca exista o rugaciune splendida construita in latina.) Sint de fapt lucrurile la care vibrezi tu, ca scriitor, ca om. Intotdeauna am simtit cartile-surori. Cartile care mi s-au intiparit profund, care au intrat nu in creier, ci in inima, au fost acelea care au coborit in interiorul oamenilor. Sint carti uriase, pe care le pretuiesc, le admir, le iubesc, dar care sint construite, si in general asa sint construite cartile, pe orizontala, pe lumea asta care ne inconjoara, pe detaliile ei de suprafata, concrete. Sigur ca orice carte mare are si interiorul ei, sigur ca un scriitor e obligat, ca sa spuna o poveste adevarata, sa coboare si in interiorul personajelor lui, nu doar sa le prezinte in exterior. Dar mi se pare, cel putin in literatura asta care se scrie acum, ca, in marea ei parte, lucrurile se scriu la suprafata.

Am inceput sa ma documentez, apoi mi-am dat seama ca n-am nevoie de documentare. Odata ce am stiut ca personajul trebuie sa fie un entomolog, „insectolog”, cum ii spun eu, am zis: trebuie sa stiu cit mai multe lucruri despre ce studiaza omul asta. Si apoi mi-am dat seama ca lucrurile alea ma indeparteaza de la poveste pe mine, scriitorul, ma arunca pe o pista documentata, dar care falsifica povestea pe care vreau s-o spun. Si atunci am renuntat, in mijlocul documentarii, am pastrat citeva chestii minore, pentru ca de fapt nici nu e important. Am vrut sa spun o alta poveste, nu o poveste realista, in care explic concret cu ce se ocupa omul, cum merge la serviciu sau lucruri de felul asta. N-am denumiri de orase, n-am incadrari in timp. Sigur, poti recunoaste timpul nostru prin diferite obiecte, dar creez o lume pe dinauntru. Alti oameni creeaza lumea exterioara, eu am vrut sa intru pe dinauntru, cu toate lucrurile invizibile care se intimpla acolo. E, pe dinauntru n-ai nevoie de timp, incadrare in spatiu sau ce se intimpla exact la serviciul tau. Deci, da, m-am documentat si am renuntat la mare parte din documentare, am pastrat doar citeva lucruri.

Paradoxal, fiind o carte de transă, care se adîncește și se duce în niște zone tulburi, pot să fac un exercițiu de imaginație și să-mi închipui că unii vor spune: „Mamă, saracul, uite la ăsta în ce stare a ajuns!”. Dimpotrivă, sînt doua lucruri distincte. Am momentele alea de concentrare intensă, la primele ore ale dimineții, cînd mă lupt cu personajele, după care mă retrag în cea mai senină și stupidă, în sensul bun, viaţă cu putință. Am scris cartea asta cu o mare seninatate și împlinire sufletească. A fost un an mișto. [...] Cînd scriu, intru în zona mai adîncă a lucrurilor presupuse de o poveste precum cea din Cexina. E un alt eu, mai adînc. E o zonă în direct contact cu ceva ce nu se vede. Evident că sînt și așa, dar în foarte mică măsură. Îmi place să cred că există foarte multă bucurie stupidă in mine. Cred că lumea e minunată și mă bucur enorm cînd merg cu tramvaiul, de pildă.

Limba acea necunoscută ar putea fi chiar „cexina catapuxina”, referinţele muzicale sînt de la Acid Bath (dacă ei sînt cei cu „the scream of the butterfly”) la Zone (O-zone!!!), via Salam şi Jessica Jay, chiar construcţia este simfonică, sînt variaţiuni, reveniri, nu e deloc numai o „disertaţie despre aripi, moarte şi apusul soarelui la furnici”, putem fredona dragostea din tei, asereje, putem „vedea” cum piuie un nas, de ce tettigonia verridissima poate să se ouă dragoste, poate să şi ronţăie dragoste, orchestra de cosaşi verzi interpretează eufemistic umplerea casei de fluturi-de-noapte, post-conceptualist înţelegem halirea pe dinăuntru de către nişte lăcuste (fluturaşii binderieni din stomacul literaturii vor da pentru o veşnicie de purgatoriu din aripi, prinşi în insectarul banalităţii fericirii), avem revelaţia singurei femei de pe pămînt, sora lui Harumi, I (p.203-204), îl avem pe Adam vorbind „cexina catapuxina”, limba paradisiacă, Adam este Matei Florian, iată că scriu şi eu în „cexină catapuxină” (aş vrea eu!), poate avea un vernisaj chiar în Grădina Raiului, poate vorbi acolo despre mere şi lăcuste-Eve.