Recviem pentru ţara pierdută

     

Nichita Danilov se diferentiaza de grosul promotiei optzeciste, cultivind un „lirism metafizic”, intemeiat pe tehnica aglutinarilor imagistice stranii, uneori dezvoltate narativ in fabule sau alegorii voit greu descifrabile, sugerind tensiuni legate de sentimentul unei realitati ininscriptibile, disimulate de policromia fenomenalului. Daca unii dintre poetii promotiei anterioare (Almosnino, Fati, Abaluta) erau preocupati de elaborarea unei „poezii a obiectelor”, lirica lui Danilov e una a trans-obiectului, care e determinabil doar ca „diferenta” in raport cu realul; el constituie „fata ascunsa” a acestuia, ce poate fi sugerata prin magia configuratiilor, dupa regula „cimpului” constituit din tensiuni care aici sint (asa cum se intimpla si la poetii onirici) metafizice, dar si semiotice. Plecind de la fragmentele de real sau de la segmentele decupate din palimpsestul literaturii, Danilov executa colaje ce dovedesc un admirabil simt plastic, iar poemele lui par uneori tablourile unui De Chirico sau Dali, constituindu-se in pictogramele unei trans-realitati enigmatice. Cel mai recent dintre volumele sale, Recviem pentru tara pierduta (Cartea Romaneasca, 2016), se inscrie pe linia aceluiasi lirism metafizic si vizionar, e dominat de peisaje apocaliptice, de topografii ale unor tinuturi fantaste, strabatute de procesiuni ciudate de pietre, de fragmente anatomice si de umbre, ca intr-un spectacol fantast.

     

Putem discuta despre orice in orice cheie, minora sau majora. Cheia minora iti ofera, totusi, o libertate mai mare de manevra. Poti cobori sau urca o nota, in functie de context si de starea ta launtrica. Cheia grava, dimpotriva, iti limiteaza posibilitatile investigatiei interioare. Sint, desigur, poeme, daca ne referim la poezie, care se scriu aproape de la sine. Aici nu mai conteaza tonalitatea. Ea e adiacenta poemului. Gravitatea nu poate fi sustinuta, totusi, la nesfirsit. Sufletul omenesc nu gaseste in interiorul sau suficiente resurse pentru asta. Tonul urca si coboara, asemenea respiratiei. Discursul poetic lung are nevoie de contrapunct. De schimbare de ritm sau de perspectiva. Altfel devine obositor si se dezumfla de la sine. Uneori, prea multa gravitate zgirie timpanul. Daca aceeasi tema e abordata dintr-un alt unghi, sa spunem usor ironic, imediat perspectiva se schimba. Iar gravitatea isi arata si cealalta fata a ei. Zimbetul, ironia trezesc in suflet o stare de bucurie. Chiar si atunci cind te apleci asupra unui abis, nu trebuie neaparat sa-ti incrunti fruntea. Ci cauta sa-l infrunti cu bunatate si blindete. Cauta sa arunci o pietricica in fintana care esti tu si apoi asculta cu seninatate ecoul. Contempla-l auditiv. Apoi vizual. Vei auzi o muzica incintatoare.

     

Intre poetii care publica azi, multi reporteri ai cotidianului, schiori pe suprafetele nude ale eului si ale realitatii, Nichita Danilov a ramas unul dintre ultimii mohicani ai lirismului de trambulina metafizica. Cel mai recent volum de versuri al sau, Recviem pentru tara pierduta, nu schimba formula poetica prin care s-a consacrat. Poezia creste din aceeasi – tipica la Danilov – tensiune baroca a contrariilor (contingent-astral, carnal-spiritual, viu-artificial, real-parelnic, inteligibil-sensibil etc.). Cea mai importanta antiteza, „cam exagerata”, ar zice vechiul Maiorescu, este aceea dintre „tara de lut” si „tara din vis”/ „din cer”/ „eterna”/ „pierduta” (laitmotivul cartii cu titlu muzical), dovada ca in gindirea autorului Centurii de castitate exista o cezura romantica. Nostalgia paradisului reprezinta, astfel, sentimentul care hraneste Recviemul pentru tara pierduta. Motivele, simbolurile, categoriile estetice sint insa de toate felurile, delimitarea lor fiind, de fapt, mai putin importanta, fiindca mixajul constituie apanajul, acum istoricizat, al scriitorului postmodern. Incercind, totusi, o clasificare, ele pot fi impartite in: baroce (labirintul de oglinzi, iluzia, anamorfoza), romantice (umbra, somnia, visul), expresioniste („peisajul bolnav”, grotescul), suprarealiste (monstruosul, fantasmagoria, absurdul).

     

Nichita Danilov adună, în Recviem pentru ţara pierdută (Cartea Românească, 2016), versuri potrivite pentru cîteva analize punctuale. Există, deopotrivă, meşteşug şi profunzime ideatică. Poate că din această încrucişare fastă rezultă lirismul. Titlul cărţii are sonoritatea unui psalm al umilinţei. Ieşirea din locul ferit, recartografiat, este un gest pe deplin conştient de asumare a greşelii. Una dintre posibilele machete ale volumului este distincţia ingenioasă între „pămînt” şi „spaţiu”. Cel dintîi termen îi aparţine Grădinarului (In 20, 15), singurul proprietar şi adevăratul beneficiar al roadelor, aşa cum tot Biblia ne încredinţează: «Al Domnului este pămîntul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps 23, 1). Aşadar, „pămîntul făgăduinţei” reprezintă moştenirea celor drepţi după credinţa neabătută în Creator. Al doilea termen ţine de convenţia geografică. Nichita Danilov operează şi cu o altă diferenţă de nuanţă. „Lumina” este atributul dumnezeirii, inclusiv al oamenilor care stau sub paza Lui, nemistuiţi de rugul aprins. „Strălucirea” reprezintă cursa spre mai bine propusă de diavolul care pretinde că lucrează, la rîndul lui, grădina.

     

La granița dintre disperare și speranță, obscuritate și văpaie, adormire și conștiență deplină și, nu în ultimul rînd, la granița dintre lucruri și umbre se plasează poezia lui Nichita Danilov. Aceasta, granița, pe alocuri foarte bine definită, dar de cele mai multe ori fragilă, creează un cadru prielnic omogenizării unor lumi diametral opuse. Exteriorul devine interior atunci cînd cel din urmă nu mai este privit, ci trăit, iar singularitatea, indivizibilitatea nasc multitudini. În acest cadru în care totul pare să fie nimic, în care elemente sînt peste tot și nicăieri, se conturează o poveste, pe cît de abstractă, pe atît de incontestabilă. Acest ceremonial, în maniera în care este construit, marchează, de-a lungul întregului volum, existența a două lumi, una a lucrurilor, alta a umbrelor. Cea dintîi reprezintă deci prezentul – foarte bine determinat, palpabil și maleabil – care există exclusiv prin obiecte fizice predispuse prin natura lor schimbării, respectiv, trecutul – cel ce și-a pierdut în negura timpului contururile, dar continuă să fie purtat de fiecare dintre noi și, mai ales, cel care poate fi privit, simțit, dar nicidecum modificat, el fiind prins în simbolul umbrei intangibile.