Scrisori către Vera

     

Scrisorile acopera peste peste 700 de pagini si peste 50 de ani din viata celor doi, din 1923 (prima poezie pe care Nabokov i-o scrie Verei) pina in 1976. Scrisorile scrise de Nabokov (nu sint cuprinse in volum si scrisorile Verei) ofera cititorilor nu una, ci doua povesti de iubire: iubirea lui Nabokov pentru Vera, dar si iubirea acestuia pentru literatura, cele doua neputind fi nicidecum separate. Vera i-a fost nu doar sotie, ci si cea mai atenta cititoare, omul care a sustinut, de aproape sau de departe, tot ce a insemnat munca acestuia. Nevoia de scris se intrepatrunde cu nevoia de Vera. [...] Cu siguranta, scrisorile lui Nabokov sint unele dintre cele mai frumoase din istoria literaturii, iar Vera e posibil sa fie una dintre cele mai alintate femei. Nabokov isi incepe scrisorile cu surprinzatoare dezmierdari, cu nume de alint nastrusnice: „zgrunturel”, „smocusor”, „pisoias”, „vrabiuta mea”, „tintarelule”, „tufiselule”, „sconculet”, „soareşcelemeu” „bufniţimea mea”… In plus au o colectie de jucarii, de prichindei: Spectacolut, Smocut… Poezii, desene, fotografii, rebusuri intregesc lumea nabokoviana rasfrinta in aceste scrisori care deschid multe usi nu doar catre omul Vladimir Nabokov, ci si catre cartile sale pe care cititorii le vor simti poate mai aprope sau pe care le vor (re)citi intr-o alta lumina.

     

O carte impresionant alcatuita de Brian Boyd, care sta in picioare langa biografia in doua volume a lui Nabokov. Numele acesta, o garantie. Volumul cu scrisori nu ar fi existat, nu in forma aceasta, fara mintea sclipitoare si dedicarea totala a lui Brian Boyd. Cine a citit cele doua volume colosale ale sale, Vladimir Nabokov: Anii rusesti si Vladimir Nabokov: Anii americani, stie in ce fel i-a fost dedicat lui Nabokov – operei, vietii. Scrisori catre Vera este, in mod limpede, un volum marca Boyd. Avem aici mult mai mult decit scrisori linga scrisori, este o imensa munca de cercetare, de pus laolalta, de scos din Arhiva „Vladimir Nabokov” de la Biblioteca Publica din New York, din arhiva Bibliotecii Congresului din Washington sau din colectii private, precum si din inregistrarile audio ale lui Boyd cu Vera citind din anumite scrisori devenite intre timp de negasit, inregistrari realizate pe cind el lucra la biografii. O echipa impresionanta a lucrat la realizarea cartii (o carte fara seaman, in care rusa si engleza convietuiesc, nu ca nicaieri, ci intocmai ca in viata lui Nabokov), iar lista de multumiri de la final ii include pe Dmitri Nabokov – care a sustinut aparitia cartii pina la moartea sa – si pe o serie de asistenti ai acestuia, pusi cu generozitate la dispozitie. Prefetele, anexele, notele, capitolele despre rebusurile si ghicitorile incluse in scrisori ocupa un spatiu amplu, aproape egal cu al scrisorilor. Alaturi de Scrisori catre Vera am petrecut, probabil, cele mai frumoase si intense opt luni dedicate traducerii unei carti. Alte citeva luni, in aceasta vara si toamna, le-am petrecut alaturi de Ada Tanasa, migalos redactor al cartii publicate la Editura Polirom, in colectia Biblioteca Polirom, coordonata de Bogdan-Alexandru Stanescu.

     

Volumul a aparut si la Polirom (2016), in traducerea romaneasca, nuantata si adnotata critic, a Veronicai D. Niculescu, asa ca ma grabesc sa-l recomand cu toata caldura si cu toata partinirea de nabokoviana declarata. Cartea are peste 700 de pagini si este alcatuita din scrisorile scrise de Vladimir Nabokov sotiei sale, Vera, intercalind citeva fotografii din arhiva familiei si un aparat critic pe masura textului pe care il insoteste. (…) Un ultim detaliu induiosator: scriindu-i despre planurile sale editoriale, Nabokov foloseste pluralul „sa trimitem”, „daca mai avem” etc. Este mai mult aici decit o reverenta conjugala, e un mic semn ca scriitorul ii recunoaste sotiei sale, constient sau nu, un statut de partener in creatie sau – mai degraba – in administrarea ei. Acest lucru m-a facut sa nu o includ pe Vera Nabokov in galeria sotiilor supravietuitoare care administreaza discretionar posteritatea artistilor. Probabil ca, lasindu-l doar pe sotul ei sa vorbeasca, Vera se explica cel mai bine pe sine. In mod cert, daca e sa ne indragostim de Vera, cel mai bine o vom face prin ochii iubitului ei.

     

Am avut senzatia ca un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele si poezia lui Nabokov, dar si biografiile ambilor soti – prinde viata. Se umple de culoare si incepe sa se miste, sa vorbeasca. Era cum ma asteptam; era cum nici nu ma asteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile catre Vera vor dezvalui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit inainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi si l-a inchipuit diferit: intr-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, in alt fel cei care au ramas la Lolita (si poate au pus si teribilul egal intre autor si un personaj). Eu am avut senzatia, adesea, ca-l vad pe Nabokov asa cum il banuiam; dar as fi putut oare sa-mi imaginez aceste detalii? Nici gind. „De multe ori, Scrisorile catre Vera ne infatiseaza trasaturi necunoscute ale lui Vladimir si ale Verei”, scrie Brian Boyd in prefata, iar el i-a cunoscut bine pe sotii Nabokov. In fata unei asemenea declaratii, te inclini si accepti: n-ai stiut nici cind ai avut impresia ca stii. Iata: Nabokov are 27 de ani si ii scrie in fiecare zi o scrisoare sotiei, ea fiind plecata la sanatoriu. Vera i-a lasat o mapa cu hirtie de scrisori, cu foile numerotate: ii cere sa-i scrie zilnic tot ce face, ce maninca, cu ce se imbraca, iar el se supune. Rezulta o serie de scrisori detaliate, care ocupa aproape o suta de pagini in volum. E Nabokov asa cum il banuiam, ghidus, generos, tandru, fascinat de natura si de oameni, debordind de imaginatie si de pofta de joaca – si totusi, e cum nu l-am vazut cu adevarat niciodata pina acum.

     

Povești și impresii personale emise din diferite colțuri ale Europei sau din SUA, pe unde l-au purtat pașii pe Nabokov. Dincolo de intensitatea și de constanța unei afecțiuni reale pentru Vera (doar în 1937 se produce o trecătoare infidelitate – cu Irina Guadanini…), avem și o sumedenie de relatări de tot felul: locuri, oameni, goana după un job, după bani, diferite întîmplări, din Europa sau din Statele Unite (unde, din 1940 pînă în 1959, Nabokov a ocupat diferite posturi în ierarhia universitară), decupaje dintr‑o realitate trăită – toate scoţînd în evidenţă spiritul de observație, imaginația, umorul și candoarea marelui Nabokov. Și iubirea lui (aproape) fără fisuri pentru Vera, mereu alături de un om sensibil, fără prea multe năbădăi, dar cu destule capricii, fasoane și fițe. Un scriitor și un intelectual rasat – a făcut totul la un nivel de excelenţă, indiferent că a jucat șah sau s-a ocupat de lepidoptere ori de literatură –, un om care s-a bucurat de viața și de cărțile lui, dincolo de exilul autoimpus, dincoace de meandrele biografiei sale de exilat rus. O dovadă în plus că se poate trăi bine merci și fără Premiul Nobel în palmares, Vera să trăiască!