Misterul maşinuţelor chinezeşti

     

Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul masinutelor chinezesti (colectia „Ego. Proza”, ed. Polirom), am ramas cu ideea ca aceasta carte are o putere. M-am gindit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au rascolit mintea si m-au facut sa ma gindesc la propria copilarie, la parintii mei, la bunici si la calatoriile-aventuri din vremea in care orice necunoscuta din existenta mea capata dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legenda interesanta, e drept, japoneza, nu chinezeasca, si lucrurile s-au legat in mintea si-n inima mea. Japonezii au o traditie, Kintsugi, care inseamna repararea vaselor sparte si apoi acoperirea „leziunilor” cu aur topit. Vasul astfel reparat nu mai e cel dinainte, poate ca la forma aduce cu acela, dar aspectul nu mai e la fel si parca nici nu se mai simte la fel cind il iei in mina. Aceste semne ale istoriei unui obiect inseamna de fapt valoare adaugata, o poveste noua, inca o amintire, e de fapt ca un suflet tulburat si apoi impacat. Japonezii folosesc termenul de „kintsugi” si pentru cancer, boala cea mai intilnita in Japonia, referindu-se la urmele trupesti si sufletesti pe care le lasa in urma sa: un alt mod de a privi viata, putere, vointa, rezilienta. Pentru mine, cartea asta noua a lui Florin Irimia este Kintsugi, atit am vrut sa va spun.

     

În schimb, multe din povestiri au o nuanță inconfundabilă de tristețe și de suferință, fie privind trecutul – divorțul părinților, bolile bunicilor, lipsa statorniciei din copilărie, timiditatea înnăscută și alte suferințe –, fie privind prezentul, care pare a fi o continuare în planul sensibilității a celor întîmplate demult și acum puse pe o coală de hîrtie. Viziunea naratorului asupra lumii, asupra evenimentelor care i-au populat viața este una destul de pesimistă, tristă și tragică și nu se îndepărtează prea mult de depresia pe care am văzut-o la personajul principal al romanului său anterior. Chiar dacă unele povestiri sînt de-a dreptul amuzante sau conțin nuanțe hazlii, la finalul celor mai multe dintre acestea există o concluzie bruscă care ne dă fiori și ne face să ne întrebăm unde va ajunge acest personaj, dacă este doar lipsit de optimism, depresiv sau este doar un om foarte singur.

     

Povestirile au toate un miez dureros, uneori aproape nefiresc de dureros, pentru cel care „trăiește” întîmplările, dar și pentru cel care le citește. În universul copilăriei mele nu au existat copii cu părinți divorțați, doar copii cu un părinte decedat; nu au existat copii crescuți de tată și bunici; oricum, copiii crescuți doar de mamă erau compătimiți din start, etichetați ca fiind „altfel” decît noi, cei normali, compătimiți cu orice prilej și asfixiați de grija partidului pentru binele lor. Așa că-mi imaginez stigmatizarea la care a fost expus în mod constant copilul povestirilor din Misterul mașinuțelor chinezești. Aici se vede măiestria scriitorului, pentru că Florin Irimia își duce personajul pe aceeași linie, de la prima povestire și pînă la ultimele pagini (mai puțin ultimele două dialoguri, veți înțelege cînd veți citi cartea de ce spun asta). Îi dă viață asemenea unei mame grijulii, atentă la orice mișcare, la orice suflare, la orice semn de boală; numai că în cazul scriitorului, personajul devine pe măsură ce se adaugă rîndurile mai bogat în sentimente, emoții, întîmplări, mai plin de experiență (sau nu), mai verosimil. Și toate povestirile ajung să compună tabloul unui copil care își trăiește drama de a fi altfel decît toți prietenii lui.

     

Maturizarea, îmbătrînirea ca o cădere accelerata de atracția impactului. Cartea lui Florin Irimia, fără îndoială cea mai buna a sa de pînă acum, cea mai adevărată sub raport artistic, descrie această fatalitate. De la plutirea imponderabilă a primei copilării, cînd marginile lumii sînt de tot necunoscute și minunile sînt posibile, pînă la cei patruzeci de ani ai autorului și ai naratorului deopotriva. Acest parcurs cuprinde însă mai multe episoade traumatizante – cel mai mare și mai amenințător fiind divorțul părinților – care se transforma rînd pe rînd în tot atîtea lesturi legate de sufletul încă fragedului Florinel. Vedem cum, bucată cu bucată, o lume încă neconstruită se dărîmă aparent fără nicio noima, un dezastru la care băiatul, tînărul și chiar adultul din poveste asistă neputincios, neîncrezător în mecanica rolului său. De fapt, tragedia sa de aici pare să își ia puterea, din incapacitatea naratorului de a frîna căderea. Este un uriaș abandon în spatele acestei atitudini, o deznădejde care cuprinde un copil, deși, prin uriașa sa apăsare, nici chiar un adult nu i-ar fi fost pe măsură.

     

Scrisă cu nedisimulată plăcere a povestitului și a (re)descoperirii, structurată de incontestabila experiență teoretică și practică a profesorului și practicianului de literatură, obișnuit cu jocurile, trucurile și chiar onestitățile dezarmante din spatele ficțiunii, cartea e, fără îndoială, un jurnal al trădărilor, renunțărilor, pierderilor, dezvrăjirilor, o cronică a maturizării alcătuite din răni, zgîrieturi, căderi, cioburi, falii, cutremure interioare. Schițele se coagulează în jurul părinților. Mama, plecată de nenumărate ori, atît fizic, cît și emoțional, alienată și recuperată ciclic pînă la despărțirea finală, cea mai grea și mai neverosimilă. Tatăl, artist al momentelor-surpriză, prezență-absentă și maestru al dedublării în „ușurința cu care trecea de la o mimică la alta” și, previzibil, de la o relație și casă la alta. Sînt polii în jurul cărora psihicul adultului continuă să graviteze, nuclee ale existenței ce-l îndeamnă, retrospectiv, la reconsiderări și reinterpretări.