Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile

     

Cu umor inteligent dozat, isi indreapta finele ironii catre reprezentantii-tip ai futilitatii, superficialitatii, vanitatii, obsesiilor si orgoliilor dintre cele mai diverse, neratind un portret pe cit de reusit, pe atit de putin incurajator al unei lumi academice captive in manierismele, dramele, suficienta, obedienta si opacitatea tipice societatii din care provine. O lectura provocatoare, cu pasaje memorabile si adevaruri incomode despre iluziile noastre cotidiene.

     

În Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, cultura teoretică a autorului se răsfrînge în inteligența naratorului (disipat și el într-o sumedenie de voci). Mai elaborat decît ar fi lăsat să se întrevadă elocința scrisului său de pînă acum (autorul fiind și un publicist redutabil și experimentat), debutul lui Codrin Liviu Cuțitaru în ficțiunea de largă respirație e un pariu cîștigat.

     

Bineînţeles, Scriptor nu este doar o transpunere a teoriilor poststructuraliste privind ce (mai) înseamnă autorul şi, în general, literatura în ziua de azi. Cartea se poate citi foarte bine şi în absenţa acestei decodificări sau, mai bine zis, una nu trebuie să le anuleze pe celelalte, oricîte vor fi ele. Cert este că ne aflăm în faţa unui roman inedit, unic, cred, în literatura noastră, în care atmosfera gotică, cu efectele ei groteşti, macabre, à la Edgar Allen Poe (un alt autor pomenit de mai multe ori în carte), se împleteşte foarte bine cu teoriile poststructuraliste, altfel spus în care ficţiunea face casă bună cu întregul substrat metaficţional al cărţii.

     

Romanul lui Codrin Liviu Cuţitaru este generos din multe puncte de vedere. De la sensurile imediate, care ţin de paralele (inter)textuale, la cele mai ocolite, teoretice, cu pas mai mare. Demonstraţia este, ea însăşi, exemplară şi admirabilă (fără nicio ironie, precum în subtitlul cărţii). Fiecare cititor poate găsi în multiplele istorisiri ale acestui puzzle propria pistă de interpretare – autorul a avut grijă să presare suficiente indicii pentru a le susţine pe (aproape) toate. Scriptor este un joc haios şi macabru, în acelaşi timp. „La ce foloseşte scrisul?” ar fi una dintre întrebările cărţii. Răspunsul, enunţat în final, anunţat pe tot parcursul cărţii, este: „La autodisoluţie!” Scrisul este, aşadar, expresia plăcerii din durere. Căci disoluţia, remarcăm din poveştile spectaculoase ale protagoniştilor, este singura soluţie onorabilă în lumea de azi (sau dintotdeauna – şi aici s-ar putea aduce multe exemple din literatura universală), iar transformarea spre aneantizare totală garantează o doză deloc neglijabilă de plăcere. Schepsisul ar fi acela că odată procesul creativ pus în mişcare, conştiinţa autorului iese treptat din joc şi locul ei este luat de supra-conştiinţa Scriptorului. Ca factor unificator, nivelator, ca zeu Scriptorul îşi cere tributul în intenţii măsluite. De aceea, autorii textelor din acest roman pierd rînd pe rînd controlul, devenind într-un final propriile lor victime. [...] Doar că în cazul de faţă, în urma acestui proces rămîne totuşi ceva – rămîne textul. Iar textele care compun romanul lui Codrin Liviu Cuţitaru sînt întru totul impecabile: deopotrivă în intenţie şi-n realizare. Scriptor este unul dintre marile cîştiguri recente pentru literatura română.

     

Nu este un roman comod, sînt conştient de acest lucru. Dincolo de faptul ca el are scenele clasice de umor academic, de umor universitar, pe planul acesta al simbolisticii este un roman mai sofisticat, angajînd şi anumite noţiuni de teorie literară, anumite idei legate de specificitatea literaturii ca fenomen.