Fiica Estului

     

Romanul Clarei Usón, Fiica Estului, o are ca protagonistă pe fiica generalului Mladici. Dar în afară de povestea ei, se aud în carte mai multe voci, ale celor care au cunoscut-o și care vorbesc despre propriile lor povești, dar și despre războaiele care au dus la dispariția Iugoslaviei. Pentru acest roman, Clara Usón, spanioloaică get-beget, și-a făcut o documentare minuțioasă, la fața locului și a avut parte și de traduceri ale discursurilor politicienilor războiului din partea unor foști cetățeni ai Iugoslaviei. (...) Culmea e că tocmai politicienii comuniști care l-au slugărit pe Tito sînt cei care apoi au pus la cale sîngeroasa dezmembrare a Iugoslaviei. Vocile din romanul Clarei Usón sînt suficient de nuanțate încît să o crezi pe ansamblu, deși sînt convins că în nici una dintre țările care au rezultat din Iugoslavia lui Tito romanul ei nu va fi privit cu ochi buni. Fiindcă Fiica Estului nu e o poveste a eroilor, ci a victimelor, care se înrudește mai degrabă cu Viață și destin, capodopera lui Vasili Grossman, despre cel de-al doilea război mondial, decît cu oricare dintre romanele și cărțile memorialistice despre războaiele care au dus la dezmembrarea Iugoslaviei.

     

Am avut de multe ori intuiția – și nu doar eu, cu certitudine –, că literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înțelegerea istoriei, a politicii. Dacă e să întăresc cu un exemplu această intuiție pe care o invocam mai sus, atunci, din experiența lecturilor personale recentissime, Fiica Estului este un excelent argument în acest sens; cartea aceasta este, între altele, un argument foarte puternic exact în sprijinul ideii că literatura „face lumină”. În cazul de față: romanul (scris, a propos, nu de o autoare din Balcani, ci de o scriitoare, excelentă, din Spania, Clara Usón!) face lumină cu privire la un moment teribil al istoriei recente a Balcanilor, anume, războaiele dintre țările și grupările desprinse din fosta Iugoslavie. Mai întîi – inclusiv pentru a sugera că o lectură în duet ajută înțelegerea acestui ghem tematic atît de complicat și atît de fierbinte cum este cel pe care îl deșiră (și) volumul Clarei Usón – e de spus că există o carte puternic înrudită cu aceasta – nu sub specia literaturii neapărat, ci, mai cu seamă, în privința tematicii acoperite: este vorba despre (în fond, cutremurătorul) volum al Slavenkăi Drakulici, N-ar face rău nici unei muște. În cartea d-nei Drakulici, apărută și la noi cu ani buni în urmă, avem, mai ales, descrierea ororii. Aici, în Fiica Estului, cred că sîntem la nivelul următor: avem cîteva modalități care ne apropie de înțelegerea ororii, avem, dispuse după o regie compozițională magnifică, piese esențiale ale „mecanismelor” care produc o asemenea, teribilă, experiență umană. La Slavenka Drakulici avem un accent puternic asupra „ce”-ului acelor lumi infernale, aici, la Clara Usón, avem și extrem de convingătoare incursiuni, care pun la bătaie generoase procedee literare, în „de ce”-ul bolgiilor pe care le-au așezat în istorie conflictele iugoslave de la începutul anilor ʼ90.

     

Am mai văzut cărți documentate la acest nivel (excepțional), dar nu am mai văzut cărți atît de documentate scrise în același timp cu inima. Destinul Anei Mladić, fiica lui Ratko Mladić, destin tragic, precum știu și cei care nu știu prea multe despre destrămarea Iugoslaviei, îmi era, totuși, prea puțin cunoscut. Căci am încercat să mă feresc de rănile vecinilor, am lăsat să crească între mine și istoria lor un zid. Nu din ignoranță, ci din durere. Le simțeam prea aproape, în suflet. Scumpă doamnă, este formidabil ce ați reușit să faceți cu Ana Mladić și prietenii ei într-un restaurant McDonald’s din Moscova (cel mai mare din lume), cum dați dreptate și ideii de patriotism, și ideii de înțelegere între oameni dincolo de orice graniță (pe care, personal, o îmbrățișez). Și, cel mai mult, m-a bucurat grija cu care călcați printre mormintele celor care au trăit pe aceste locuri, și au avut speranțe, și onoare, și au ucis și s-au răzbunat, în brutala trecere a timpului.

     

Fiica Estului este o carte care se citește greu. Și nu din cauza unui stil narativ complicat sau al vreunei povești alambicate, ci pentru că transmite o emoție a cărei greutate și complexitate le resimți aproape fizic. Te face să îți pui tot felul de întrebări de la cele mai evidente (cum au fost posibile asemenea atrocități în plin secol al XX-lea, cum majoritatea dintre noi nu am știut sau am știut și am ignorat?) pînă la unele mai complexe (ce sînt popoarele? de ce o națiune poate distruge o alta, deși au trăit în armonie sute de ani? ce este libertatea, toleranța? cît de periculoasă și imprevizibilă poate fi natura umană?). Ca toate cărțile bune, Fiica Estului nu oferă răspunsuri, ci doar ne face să rafinăm întrebările, să reflectăm... și poate să învățăm ceva.

     

Un roman excepţional despre războaiele balcanice şi destrămarea fostei Iugoslavii socialiste scrie Clara Usón, tradusă admirabil din spaniolă de Mariana Sipoş (Fiica Estului, Editura Polirom, 2017). Pe o tramă complicată şi totuşi clar construită, pe mai multe nivele de timp istoric, se desfăşoară o naraţiune care deopotrivă descrie şi explică cauzele şi desfăşurarea teribilelor războaie fratricide dintre micile republici iugoslave din anii 1992-1995. Prin personaje istorice reale şi prin unele inventate, dar extrem de veridice, ni se revelează o lume complexă, instabilă şi explozivă, marcată de o fabuloasă memorie tradiţională şi de mari resentimente recente, în care patriotismul degenerează uşor în naţionalism orb şi în populism criminal. Destinul tragic al Anei Mladić, fiica generalului Ratko Mladić, „măcelarul Balcanilor“, declarat ulterior criminal de război, e firul care adună şi intersectează destine de bărbaţi şi femei de naţionalităţi şi religii diferite, ajunşi în situaţii de limită, imposibile, care le bulversează şi le distrug vieţile. E uimitor cum Clara Usón, o scriitoare din Barcelona, reuşeşte să cunoască atît de bine, din interior, o realitatea complicată şi dureroasă, pentru care noi, vecinii de la nord ai popoarelor ex-iugoslave, nu părem a avea suficientă empatie şi solidaritate. Sau poate e vorba de un reflex de autoapărare faţă de un pericol care în anii 1990 a fost iminent şi pentru teritoriul românesc. În orice caz, Fiica Estului e o demonstraţie strălucită că literatura reuşeşte mai bine decît orice document sau relatare istorică să reconstruiască vivace şi extrem de uman o „felie de lume“ deja revolută, dar ale cărei drame şi sechele ne vor mai urmări multă vreme. Căci, vorba lui Hegel, citat în roman, „istoria ne învaţă că popoarele şi guvernanţii lor nu au învăţat niciodată nimic din ea“. Poate că totuşi literatura ne sensibilizează către mai multă umanitate, care poate schimba, încet-încet, lumea viitoare. În orice caz, Fiica Estului e o adevărată istorie romanescă a Balcanilor, livrată concentrat în 400 de pagini de o densitate care-ţi ia răsuflarea şi-ţi marchează spiritul. Iar Clara Usón e o scriitoare de forţă, care merită urmărită în continuare.