Ultraviolenţă

     

Un realism casual, un senzualism rafinat. Povestea unui cuplu și, deopotrivă, a unui manuscris: a scrierii unui text care învăluie/ e învăluit de lumea scriitorilor încă tineri. O senzualitate... maritimă. Plaje și spații de cazare, claustrale. Creveți, bere, literatură și triouri erotice cu două componente yin. E o poveste, așa zicînd, insulară. A unui interval insular. Timp și spațiu rupte. Cuplul ajunge, fatalmente, să însemne și singurătate în doi. Apropiere și confruntare. Povestea scrisă în cadrul unei burse/ rezidențe de creație devine o exfoliere... erotică: relația din „poveste” și cea „reală” se condiționează reciproc. O proză a spațiilor de tranzit, de trecere, a unui provizorat adesea greu suportabil. Lumea literară e tot mai prezentă în proza ultimilor ani. Un aspect, fără îndoială, al (auto)biografismului care rămîne definitoriu, al unei autoscopii publice. De la cenaclul „lui Radu”, la petrecerea unei reviste de stînga, ca să citez din Ultraviolență. Intimitate și scriitură.

     

Ultraviolenţă mi se pare un roman de luat la plajă doar pentru faptul că este subţire şi nu-ţi ocupă loc în bagaj. Altfel, atmosfera din el îl recomandă mai degrabă pentru o seară ploioasă, cînd din cauza furtunii a dispărut pînă şi semnalul TV. Este un roman actual despre încurcăturile vieţii de cuplu, un roman la limita dintre ce gîndim şi ce facem sau ce spunem. O recunoaştere a faptului că, în doi, determinante vor fi întotdeauna lucrurile care rămîn nespuse.

     

Am vrut să scriu un roman lejer, care să sune bine fără să fie neapărat o mare poveste, cum sînt cărțile de-o vară, nemaiauzite, nemaivăzute… Să-l poți deschide oriunde, să recitești, ca la mare, cînd te tot întrerupi din varii motive, același paragraf de mai multe ori fără să fie agasant. Am recitit recent fragmente, mi se pare în continuare plăcut, ritmat – avem nevoie și de cărțile astea tampon, eu unul le ador.

     

De scris m-am apucat abia după un an, cînd s-au așezat informațiile într-un sistem. Nu cred că merită să te oprești și să scrii despre ce ți se întîmplă în momentul ăla; dacă ții neapărat, poți să faci o notiță, dar literatura se scrie mai tîrziu, după ce se decantează umorile, mai ales dacă e vorba de un roman de dragoste într-o anumită măsură autobiografic, cum e Ultraviolență.

     

Ultraviolență este și un roman despre condiția scriitorului și felul în care acesta se pregătește și își construiește o întreagă lume în jurul său pentru a reuși să creeze.