Miere

     

Folosite în legătură cu romanul de faţă, cuvinte ca „a construi”, „construcţie”, „constructor” nu sînt simple clişee din recuzita, evident limitată, a comentatorului literar. Nu sînt „vorbe în vînt”, căci în cazul acesta ele sînt nu doar justificate, ci chiar cerute imperios de structura cărţii – unde recurentele metafore ale construcţiei, re-construcţiei, destrucţiei (şi chiar ale de-construcţiei) au, în mod evident – ca şi, la un alt nivel, imaginile acvaticului sau ale germinaţiei –, valenţe autoreferenţiale. Eşa­fodaj (meta)narativ şi simbolic sofisticat – ale cărui articulaţii ar putea fi examinate îndeaproape, cu reală plăcere speculativă, într-un eseu hermeneutic mai degrabă decît într-o cronică de întîmpinare –, Miere este cartea unui prozator cu viziune de arhitect (şi poate că nu e întîmplător nici faptul că Tudor Ganea e arhitect nu doar în sens figurat, ci şi la propriu, prin profesie…) şi cu minuţiozitate de bijutier. O reconfirmare – rapidă şi în forţă – a debutului de anul trecut.

     

Tudor Ganea nu a așteptat prea mult de la debut și în 2017, la mai puțin de un an, a publicat un nou roman, Miere, la Editura Polirom, iar după lectura lui, pot spune că este un scriitor care își păstrează linia și își demonstrează talentul, reușind să scrie un roman cel puțin la fel de bun ca precedentul. Pe undeva, se păstrează un fundal similar – marea nu putea să lipsească, pare a fi parte din sîngele scriitorului, iar povestea se află mereu undeva pe o graniță subțire între realitate și fantastic, între real și imaginar, între vis și starea obișnuită. Miere este un roman fascinant, în care cititorul este prins între o lume obișnuită, normală și plauzibilă, fie că ea aparține unui sat din apropierea Bucureștiului sau chiar capitalei devastate de un cutremur mare (și cît de plauzibil poate deveni acest scenariu!), și un ținut fantastic, încărcat de reverii și halucinații, de magia indusă de miere, care salvează și prelungește vieți, și de pădurea de salcîmi, simbol al fertilității, de vreme ce localnicii nu pot avea copii și nu fac dragoste decît în ziua în care înfloresc salcîmii. Tudor Ganea scrie un roman la fel de bun ca precedentul.

     

Tudor Ganea știe că, dacă vrei să te joci cu predispoziția cititorului de a crede povești fantastice, trebuie ca mai întîi să-i dai o probă convingătoare de realism. Ceea ce face și în Cazemata, dar cu atît mai abitir în Miere, unde începe cît se poate de realist, cam ca Ștefan Bănulescu în Cartea Milionarului, doar că personajul pe care-l introduce în scenă, Stelu cel dotat cu un motocultor, se poartă din ce în ce mai bizar la el în sat. Însă în comparație cu uimitoarele fapte diverse pe care le aflăm din presă despre isprăvile țăranului român contemporan, de ce n-am accepta că ceea ce face Stelu cu distrugătorul său motocultor e plauzibil? Asta e, de altfel, partea cea mai tare a romanului, în care situații cît se poate de verosimile o iau razna, dar într-o logică a fantasticului, cît se poate de bine ținută sub control. Așa îl „crezi” pe Tudor Ganea și atunci cînd trece în fantasticul unor viziuni care te fac să-ți scuipi în sîn, ca personajele lui Bulgakov după ce se întîlnesc cu diavolul în persoană. Cu Miere, Tudor Ganea te obligă să crezi că vorba evanghelistului Ioan, „La început a fost cuvîntul. Și cuvîntul era la Dumnezeu”, face din bunul Dumnezeu primul romancier al lumii, urmat de cei care au orgoliul de a-și închipui că și pe la ei a trecut cuvîntul cu care încep toate.

     

Dincolo de exoticul scenelor, de ramificațiile surprinzătoare ale unei povești autoreferențiale și de melanjul subtil dintre felurite veridicități, e forța estetică a adevăratei literaturi. Miere e un roman al peisajelor superbe, realizate cu minuțiozitatea unui bijutier care știe cum să asocieze în aceeași montură detalii dintre cele mai disparate. Cum se vede pămîntul de sus, din carlinga unui Mig în drum spre aterizare, cum arată Bucureștiul după un potențial cutremur devastator, cum ajunge un sat de cîmpie hotarul unei mări pe ale cărei plaje tinerii se bucură de soare, stînd pe stabilopozi, cum apare o localitate traversată furios de un aparat agricol cu foarfeci și cuțite fatale, cum apar și dispar obiecte și peisaje, în funcție de evoluția cuvintelor care le descriu, acestea se numără printre punctele forte ale cărții. Generat de drama unui scriitor care-și refuză salutara linguriță zilnică de miere, spre a se sinucide, treptat, romanul confruntă trei teme majore ale umanității – viața, moartea și puterea limbajului.

     

Miere este despre facerea şi desfacerea lumii, despre aparenţe şi jocul lor, dar şi despre memorie, privită din perspectiva modului în care ea îşi face selecţia. Miracolul şi dezastrul sînt permanent posibile şi cred că asta aduce diferenţa în stilul lui Tudor Ganea, în care simţi bucuria imaginaţiei şi plăcerea lui de a pritoci scene la marginea verosimilului şi dincolo de el. Cumva, Tudor Ganea i-a păcălit pe cei care spun că romanul de după debut e cel mai greu. De fapt, cred că abia al treilea va fi o piatră de încercare pentru el, pentru că va fi nevoit să inventeze şi mai mult, şi, pentru cei care i-au citit ambele romane, să aducă un plus, care poate nu va mai fi cu mare, stabilopozi, scufundări ori piloţi… În orice caz, are balta peşte. Din plin.