Clopotul de sticlă (ediţia 2018)

     

Clopotul de sticlă este un roman al regăsirii, unul al vindecării sufleteşti sau a împlinirii pur şi simplu. Sylvia Plath marchează un moment pe care cu toţii l-am trăit sau pe care îl vom trăi în viitorul apropiat. Sylvia Plath a fost o renumită poetă şi scriitoare americană care va publica acest roman în anul 1963, anul morţii sale, sub pseudonimul Victoria Lucas. Chiar dacă povestea pe care autoarea o descrie în acest roman nu este una ce se întinde pe o periodă lungă de timp, ceea ce este scos în evidenţă este momentul transformării care va rezolva problema protagonistei. De fapt, căderea sub clopotul de sticlă înseamnă deznădejdea care apasă din ce în ce mai tare pe rana provocată de experienţele nefericite ale tinereţii. Iar dacă în carte Esther va depăşi acestă perioadă de criză, în realitate, din păcate, Sylvia Plath va păstra nefericirea în inimă pînă la moarte.

     

Un roman autentic, răscolitor, despre dorințe sfărîmate, idealuri neîmpărtășite, sensibilitate și nesfîrșită îndoială. Sylvia Plath a reușit să creeze în Clopotul de sticlă o poveste despre viață, cu toate deziluziile ei, surprinzînd nefericitul declin emoţional şi psihic care poate afecta pe oricine, indiferent de masca pe care o folosește în societate.

     

Scriitura densă, apăsătoare a Sylviei Plath reușește să închidă ermetic cititorul în lumea romanului, sub cupola de sticlă în interiorul căreia luciditatea personajului principal și răceala pe care o presupune aceasta spulberă orice tentativă de sustragere din universul cărții, în care totul pare să rămînă încremenit. Astfel, în Clopotul de sticlă, sensibilitatea este scoasă la mezat, făcînd loc unei amorțeli interioare ce intră în porii protagonistei, anesteziindu-i toate simțurile în afară de cel care îi permite să radiografieze cu o acuitate tăioasă toate modalitățile în care i se refuză salvarea.

     

Clopotul de sticlă nu-i o lectură comodă. Frazele lui respiră nesiguranță și durere în aceleași proporții cu frumusețe și intimitate. (…) În ciuda subiectului care se desfășoară încet, ca un pergament vechi și prețios, scrisul Sylviei Plath e haios, cald, proaspăt, dulce-amărui, dar viu.

     

Romanul Sylviei Plath este o radiografie minuțioasă a unei societăți – cea americană de la jumătatea secolului al XX-lea –, în care rolul femeii era unul redus la condiția de soție și mamă. Ce se întîmpla într-o astfel de societate cu tinerele proaspăt ieșite din adolescență care își doreau ceva mai mult decît rolul de soții și mame? (…) Ironică și amară, confesiunea din Clopotul de sticlă te marchează poate mult mai puternic decît revolta lui Holden Caulfield, care, spre deosebire de Esther Greenwood, nu poartă litera stacojie a inadaptării și nici nu cunoaște oroarea internării într-un ospiciu.